Cetatea Albă - la 2.500 de ani

George Iaru, Memoria, Revista gândirii arestate, Nr. 28
Note de drum din Sudul Basarabiei

"Cetatea Albă si marile ei împrejurimi nu depind în nici un fel de Ducatul Poloniei si nici de cel al Kievului".
(Doi călători rusi, la începutul sec. XV)

"Toată regiunea dintre Prut, Nistru si Marea Neagră este locuită de moldoveni..."
(A. Zucher si J. Kohl, scriitori germani, 1838)

Cetatea Albă, un port la răsărit... orasul natal, orasul copilăriei si adolescentei mele... Asteptam cu nerăbdare si înfrigurare să-l redescopăr si eram curios să-mi confrunt impresiile din prezent cu cele de acum peste 50 de ani.

După o noapte de drum cu trenul (13 ore si jumătate) pe distanta Bucuresti-Chisinău, într-un confortabil vagon de dormit - clasa a doua, cu aer conditionat (!), al Căilor Ferate Moldovenesti, deranjat doar de grănicerii si vamesii români si moldoveni, binevoitori cu totii, ajung dimineata în capitala Republicii Moldova. E început de iulie si foarte cald... Pe bulevardele centrale, largi, circulatia este infernală, parcă mai aglomerată ca în Bucuresti: autoturisme, troleibuze, camioane... doar tramvaiele lipsesc.

La câteva ore după sosirea în Chisinău, mă îmbarc într-un autobuz ce vine de la Bălti si se îndreaptă - prin Cetatea Albă, astăzi Belgorod-Dnestrovski - spre una din statiunile de pe litoralul basarabean al Mării Negre, azi în Ucraina. în autobuz, căldura e înăbusitoare, desi toate cele trei chepenguri de ventilatie sunt deschise. Afară, aerul e încins...

Soseaua e mărginită de salcâmi si nuci, plantati încă pe vremea administratiei românesti, iar de-a lungul drumului se întind, de o parte si de alta, cât vezi cu ochii, unduindu-se în adierea vântului, holde de grâu auriu, gata de seceră, câmpuri de floarea soarelui, de un galben crud, strălucitor... Tot admirând peisajul cu ogoarele bogate în rod, si frământat de gânduri, nu-mi dau seama cum trece timpul, si după patru ore si ceva intrăm în oras pe strada Chisinăului, asfaltată, vezi Doamne, dar desfundată rău de tot. Autobuzul slalomează printre gropi, apar primele case de la periferia orasului, înecate în verdeată. Iată si prima pompă de benzină (particulară!), cu preturile afisate, mult mai mici ca la noi, în raport cu dolarul american.
După încă vreo zece minute ajungem la autogară, situată chiar în piata gării feroviare, vizavi; aici e forfotă mare: câteva autobuze pline cu copii de scoală asteaptă plecarea spre taberele de pe tărmul Mării Negre, care e "la doi pasi". Piata răsună de tipetele si râsetele lor, e veselie mare: copiii sunt mereu si peste tot aceiasi...

Câteva taxiuri îsi asteaptă, cam fără sperantă, clientii: desi benzina e relativ ieftină, o cursă cu taxiul costă destul de mult si putini îsi pot permite "luxul". întreb de curiozitate cât m-ar costa drumul până la hotel si, desi distantele sunt mici, soferul unei Volgi îmi cere echivalentul unui dolar si jumătate. încerc la un Moskvici, dar parcă sunt vorbiti. Renunt si o iau pe jos, pe strada Gării (fosta Regele Ferdinand), care duce spre piată si centrul orasului. Strada e mărginită de duzi, si din cauza dudelor căzute pe trotuare ca un covor rosu-visiniu, lumea circulă pe mijlocul străzii, pe carosabilul din piatră de granit.

Si iată-mă în piată! Aici, ca să pătrunzi în piata tărănească propriu-zisă, trebuie să ocolesti sau să te strecori printre zecile de tonete, chioscuri si gherete ale comertului stradal, care o împresoară, aglomerate si pitoresti, cu produse si mărfuri indigene, dar mai ales din import, cu nelipsitele tigări, cosmetice, gumă de mestecat, casete audio si video, tot felul de "adidasi", maieuri si tricouri, precum si o multime de navete cu pepsi si coca-cola, bere si ape minerale, totul ca într-un bazar pestrit si zgomotos în care toti te îmbie cu marfa... Dar cumpărători sunt putini, lumea nu are bani... Ceva mai departe, însirate pe standuri improvizate sau direct pe trotuar, o multime de cărti cu coperti colorate, vii si atrăgătoare, în limbile rusă si ucraineană, literatură cum găsesti multă si la noi - Sandra Brown, Judith Kranz si alte asemenea, alături de câtiva clasici occidentali, de unii autori rusi consacrati si numeroase dictionare. Dar si aici cumpărătorii lipsesc.
Si iată, într-un colt al pietei, lumea mirifică a florilor: o bogătie de flori multicolore, gherghine, garoafe, trandafiri, gladiole - frumoase, dar scumpe; aici, florăresele nu sunt tigănci...

Ajung, în sfârsit, strecurându-mă prin multimea zgomotoasă, în continuă miscare, în piata de legume si fructe. Ce bogătie! Si ce scumpete! Pe tarabe, pe mese improvizate si pe jos, toate roadele pământului fertil si bogat din sudul Basarabiei, într-o abundentă de nedescris: visine, cirese, caise, mere văratice, piersici timpurii, zmeură, coacăze rosii si negre, până si dude albe si rosii, alături de cartofi, rosii, vinete, ardei si castraveti. Nimic nu lipseste. Bananele, citricele, fructele exotice se pierd, trec neobservate. Lumea se înghesuie, se buluceste, tăranii îsi strigă si-si laudă marfa, oamenii se uită, compară, aleg... Urmează tocmeala: totul în limba rusă; rareori auzi câteva vorbe românesti...

în piată te izbeste (si te cheamă!) de departe mirosul de peste: mă îndrept către "rândul de peste" (cum stă scris la intrare); aici, o multime de produse de pescărie: scrumbii de Dunăre (sau de Nistru?) si hamsii sărate, macrouri si scrumbii afumate, toate emanând un miros ademenitor, căruia - dacă esti amator de peste - nu-i poti rezista. Iar aici, pestele e singurul produs relativ ieftin...

Si, în sfârsit, la capatul celălalt al pietei, târgul de piese auto: tot felul de piese noi sau second hand au fost îngrămădite direct pe pământ, ca într-un original talcioc.

Obosit de drum si de căldură, mă opresc printre localnicii veniti cu treburi, nu ca mine, ca spectator. Stau locului să-mi trag sufletul lângă cele câteva vânzătoare de înghetată (scumpă!) si traditionalul butoi cu cvas (ieftin!), care se bea acolo, pe loc, la pahar, tap sau halbă, după cât ti-e de sete. Si e rece!

Nu departe se înaltă printre arbori seculari cupolele mari, aurii ale catedralei orasului, dominând împrejurimile. Mă uit în jur. Străzile din preajma pietei sunt ticsite de masini: pe lângă cele autohtone, care predomină, vad masini ca Mercedes, BMV, Audi, Opel, Volkswagen si chiar Volvo, dar... nici o Dacie sau ARO. în jurul masinilor, oameni preocupati, grăbiti, descărcând sau încărcându-si marfa, ori aranjându-si cumpărăturile în portbagaje; multi sunt veniti de la tară cu produsele lor si multi se întorc cu ele acasă...

Am intrat de curiozitate si într-o brutărie: avea trei sau patru feluri de pâine, integrală si neagră, cornuri si covrgi, scumpe toate.

Dar orasul are trei (!) bănci, cu case de schimb, cu dobânzi atrăgătoare, dar cine să depună si ce? Cele două sau trei întreprinderi, printre care si fabrica de conserve de peste - mi se spune -, nu mai lucrează de mult, si doar pe cosul vechii mori mai iese fum.

Toropit de căldură si năpădit de amintiri mă îndrept alene spre Grădina Publică, cu chioscul în care pe vremuri cânta fanfara militară, iar noi copiii zburdam si ne jucam în sunetele muzicii: marsuri, valsuri si uverturi din acelasi traditional si îndrăgit repertoriu. Acum, grădina mi se pare mică, chiar modestă, dar îmi evocă amintiri pline de nostalgie: aleea elevilor, restaurantul, bazinul cu apă în care odinioară se zbenguiau pestisori rosii si aurii, băncile vechi de lemn, cu vopseaua scorojită de vreme... în mijlocul parcului tronează, deasupra unui rond de flori, pe un postament înalt, bustul lui Lenin, care la un moment dat fusese doborât, dar apoi reinstalat. De altfel, străzile păstrează denumiri ca Lenin, Sverdlov, Sovetskaia, Sevcenko. Aici, pe Sevcenko, la capătul ei dinspre limanul Nistrului, se află si singurul hotel din oras, cu trei etaje, destul de confortabil, dar... pustiu.

Cobor cu pasi rari o stradă în pantă, strada Portului, si iată-mă pe malul înalt, abrupt, al limanului Nistru, cu apa-i cenusie vălurită de vânt. Mă cuprinde emotia: e limanul în care ne scăldam vara si pe care patinam iarna. Jos, pe marginea apei, o mică plajă amenajată între dane abandonate. Până nu demult de aici făceau curse regulate până la mare si inapoi vaporase cu pernă de aer, dar din lipsă de pasageri s-a renuntat la ele; au rămas autobuzele, trenurile electrice locale si cele care merg la Odesa.

Dincolo, pe celălalt mal, cam la 9 km distantă, se văd căsutele localitătii (comună, orăsel?) Ovidiopol: mă întreb dacă pasii exilului l-au purtat pe Ovidiu până pe aceste meleaguri?

Tot aici, pe tărmul înalt, dominând apele limanului, se află biserica "grecească", ridicată se pare pe ruinele unui lăcas moldovenesc mai vechi, de pe vremea lui Stefan cel Mare. Pe timpul Sovietelor servise, pe rând, ca depozit de cereale si materiale de constructii, dar în ultimii ani a fost restaurată si înăuntru si pe dinafară. Intru. E liniste. Nici tipenie de om. Lumina pătrunde prin ferestrele mari în interiorul modest, înviorând picturile murale refăcute de curând, în culori proaspete, vii, icoanele vechi, sfesnicele mari de alamă în care pâlpâie câteva lumânări. Aprind o lumânare, apoi mă reculeg în fata altarului. Gândurile îmi zboară departe, în trecut... Aici, în această biserică, s-au cununat părintii mei si tot aici am fost botezat eu, poate chiar în această veche cristelnită. Ies afară. Soarele apune undeva dincolo de zidurile cetătii. încet, încet se lasă întunericul si dincolo, la Ovidiopol, încep să se aprindă una câte una luminile, ca niste licurici...

Pornesc spre hotel. în drum, trec pe lângă biserica armenească, zidită în sec. XIV, refăcută de câteva ori, având numeroase inscriptii străvechi si obiecte de cult, ale cărei ziduri se află pe jumătate sub nivelul pământului.

A doua zi pornesc la drum de dimineată. La întretăierea a două străzi trec pe lângă o căsută modestă, a cărei placă memorială spune că acolo a poposit odinioară Puskin, în peregrinările din exilul său basarabean. Ajung în fata vechii si impunătoarei clădiri din cărămidă rosie a fostului liceu de băieti "Marele Voievod Mihai de Alba Iulia", acum scoală pegagogică, cu curtea lui mare, cu internatul si crângul de copaci din spatele clădirii. E vacantă, totul e închis, pustiu... Nu pot păsi pe coridoarele largi, luminoase, în sălile de clasă, în cămăruta în care noi, elevii, redactam revista liceului, "Luminită-n colt de tară", cu sprijinul profesorilor nostri. Amintiri, amintiri...

Mi-a rămas de vizitat cetatea, cel mai de seamă monument istoric al orasului, oras care se pregăteste să sărbătorească - după cum anuntă panourile si afisele - 2500 de ani de la întemeiere. Dar nu sunt bani. Si ce aniversare ar fi asta: fără invitati, fără festivităti, fără focuri de artificii?...

Iat-o! în fata mea se înaltă măreata si impunătoarea cetate a lui Stefan cel Mare si Sfânt, a cărei "marea poartă s-a săvârsit în zilele cuviosului Io Stefan Voievod...", se înaltă mândră pe malurile Nistrului, dominând totul cu masa ei greoaie de mii de tone de piatră înnegrită de vreme si înverzită de muschi; refăcută în mai multe rânduri pe vremea Sovietelor, pentru filmări, arată splendid cu poarta-i monumentală, cu santurile de apărare acum golite de apă, cu bastioanele, turnurile, meterezele si curtile interioare... Dau ocol marei fortărete împresurate de umbrele trecutului si mă asez pe o piatră la poalele zidurilor, pe malul apei... "Acolo sezum si plânsem..." Ascult plescăitul undelor care se rostogolesc usor, mânate de vânt, peste pietrele de la tărm, în drumul lor către mare, Marea cea neagră. Peisajul, atmosfera îmi evocă romanul "Un port la răsărit", al lui Radu Tudoran, care a locuit aici un timp în tinerete. închid ochii si încerc să retrăiesc atmosfera de odinioară. Mă transpun în trecut...

Aici, lângă cetate, se înaltă din apă, ca un mic promotoriu, un debarcader, pe vremuri sediul Ligii Navale, unde erau ancorate ambarcatiuni de agrement. Acum totul pare pustiu, abandonat. Doar câtiva copii mai înviorează locul, atmosfera, iar pe mal sau pe apă, în bărci, pescarii amatori încearcă să prindă guvizi.

Odinioară oras înfloritor si port cosmopolit, în care convietuiau laolaltă români, armeni, greci, rusi, turci, ucraineni, evrei, tătari, bulgari, nemti, astăzi această pitorească urbe, plină de verdeată, pare lipsită de viată, parcă adormită... O mai animă viligeaturistii veniti din nord în căutarea soarelui, a mării, a fructelor si altor roade ale acestui pământ generos. Ei si copiii care vin în taberele de vară mai trezesc orasul la viată. Nu departe de oras se întind, de-a lungul soselei spre Odesa, renumitele vii de la Saba, cu vinuri a căror faimă ajunsese pe vremuri departe.

Din vasta piată din fata cetătii, în care se află un santier arheologic părăsit, pornesc în evantai, către centrul orasului, câteva străzi. O iau pe una dintre ele, depăsesc clădirea veche, cenusie si tristă, a fostului liceu de fete, si pasii mă poartă pe ulite pe care nimic nu s-a schimbat de ani de zile: casele, portile, dalele trotuarelor, până si pietrele caldarâmului, totul îmi este cunoscut, familiar. Ajung în micul si cochetul cartier al vilelor înconjurate de verdeată, cu strădute linistite, umbrite de arbori bătrâni. Iar dincolo de calea ferată, ceva mai departe, se înaltă un cartier nou, de blocuri cu zece etaje; în rest, totul a rămas asa cum a fost pe vremea copilăriei si adolescentei mele: Cetatea Albă, un port la răsărit, dar un port aproape părăsit si trist.

Închid ochii, cuprins de nostalgie si răscolit de aduceri aminte, si-mi iau rămas bun de la ceea ce, odinioară, era "acasă".
http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=2945