Imagini şi articole referitoare la istoria Romaniei în secolul XX
Actori - interbelic
21 decembrie 2008
19 decembrie 2008
Lansarea cărţii "Între Bellu şi Montparnasse. Români celebri în faţa morţii", scrisă de subsemnatul.
15 noiembrie 2008
Articol: Procesele comuniştilor în perioada interbelică
Procesele comuniştilor în perioada interbelică
În perioada dintre cele două războaie mondiale se consemnează o adevărată avalanşă de procese intentate membrilor sau simpatizanţilor partidului comunist. Autorităţile române au urmărit să zdrobească din faşă orice manifestaţie a comuniştilor din România (indiferent dacă partidul s-a aflat în legalitate sau clandestinitate), legislaţia aferentă acestui lucru (în special celebra lege Mârzescu) fiind aplicată cu promptitudine şi severitate. Printre cei care vor fi judecaţi şi condamnaţi în cadrul acestor procese se vor regăsi numele viitorilor conducători ai României comuniste. Ne vom opri în continuare asupra câtorva procese pe care le-am considerat mai importante.
271 de acuzaţi în procesul din Dealul Spirii
În perioada dintre cele două războaie mondiale, se consemnează o adevărată avalanşă de procese intentate membrilor sau simpatizanţilor Partidului Comunist. Autorităţile române au urmărit să zdrobească din faşă orice manifestaţie a comuniştilor din România (indiferent dacă partidul s-a aflat în legalitate sau clandestinitate), legislaţia aferentă acestui lucru (în special celebra Lege Mârzescu) fiind aplicată cu promptitudine şi severitate. Printre cei care vor fi judecaţi şi condamnaţi în cadrul acestor procese se vor regăsi numele viitorilor conducători ai României comuniste. Ne vom opri în continuare asupra câtorva procese pe care le-am considerat mai importante.
271 de acuzaţi în procesul din Dealul Spirii
În perioada dintre cele două războaie mondiale, se consemnează o adevărată avalanşă de procese intentate membrilor sau simpatizanţilor Partidului Comunist. Autorităţile române au urmărit să zdrobească din faşă orice manifestaţie a comuniştilor din România (indiferent dacă partidul s-a aflat în legalitate sau clandestinitate), legislaţia aferentă acestui lucru (în special celebra Lege Mârzescu) fiind aplicată cu promptitudine şi severitate. Printre cei care vor fi judecaţi şi condamnaţi în cadrul acestor procese se vor regăsi numele viitorilor conducători ai României comuniste. Ne vom opri în continuare asupra câtorva procese pe care le-am considerat mai importante.
O primă acţiune în forţă împotriva comuniştilor se consemnează în anul 1921, în urma Congresului de Constituire a PCR. Cu această ocazie, sunt arestaţi 51 din cei 77 de delegaţi comunişti, cei care votaseră afilierea fără rezerve la Internaţionala a III-a comunistă. Între cei arestaţi se numără şi cinci deputaţi socialişti (în frunte cu Gheorghe Cristescu) din Parlamentul României. Ministrul de interne, C. Argetoianu, avea să afirme: „Pot să dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România”.
Judecarea lor, intrată în istorie sub numele de „procesul din Dealul Spirii”, se va desfăşura în anul 1922, fiind implicate nu mai puţin de 271 de persoane (alături de cei menţionaţi mai sus, pe banca acuzării regăsindu-se socialiştii arestaţi la greva generală din 1920, cei arestaţi în preajma Congresului PCR şi atentatorul de la Senat, Max Goldstein – va fi însă judecat separat).
Printre cei arestaţi se numărau: Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu Gherea, D. Fabian, Elek Köblos, Boris Ştefanov, C. Popovici, Elena Filipovici, P. Tcacenco, Gh. Niculescu Mizil etc. Apărarea era reprezentată de Dem. Dobrescu, N. D. Cocea, Constantin Paraschivescu-Bălăceanu, G. Clony, Take Polikrat, Osvald Teodoreanu, Vasile Nottara.
Numeroase personalităţi ale vieţii publice şi-au manifestat dezaprobarea faţă de acţiunea guvernului, considerată a fi împotriva oricăror norme democratice. S-au pronunţat în acest sens Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, C-tin. Rădulescu-Motru, Nicolae Lupu etc. În urma intensificării acţiunilor de protest, regele va promulga Decretul de amnistie, în urma căruia au fost eliberaţi 213 dintre acuzaţi.
Doi ani mai târziu, au loc noi incidente, de această dată în Basarabia, culminând cu momentul Tatar Bunar, când a fost proclamată Republica Sovietică Moldovenească. În urma intervenţiei autorităţilor, au fost reţinute 489 de persoane (din care doar nouă români). În cadrul procesului ce va urma, apărarea a fost asigurată de avocaţi din Chişinău şi Bucureşti. Dintre aceştia s-a remarcat Paraschivescu-Bălăceanu, care, în urma unor contre cu preşedintele Consiliului, colonelul Maxim, a fost evacuat din sală. 85 dintre acuzaţi au fost condamnaţi, printre aceştia neaflându-se însă nici un român.
Dobrogeanu Gherea face greva foamei
Anul 1925 aduce cu sine un nou proces intentat comuniştilor. Printre acuzaţi îl regăsim pe Al. Dobrogeanu Gherea, acuzat că a pus la cale, la Buşteni, un complot împotriva statului român. Apărătorii lui Gherea erau G. Costa-Foru, Paraschivescu-Bălăceanu, Dem. Dobrescu, P. Ioaniţescu, M. I. Negreanu. Acuzatul a protestat împotriva arestării intrând în greva foamei pentru 24 de zile. Acţiunea lui nu i-a înduplecat pe judecători, care l-au condamnat la 10 ani
Judecarea lor, intrată în istorie sub numele de „procesul din Dealul Spirii”, se va desfăşura în anul 1922, fiind implicate nu mai puţin de 271 de persoane (alături de cei menţionaţi mai sus, pe banca acuzării regăsindu-se socialiştii arestaţi la greva generală din 1920, cei arestaţi în preajma Congresului PCR şi atentatorul de la Senat, Max Goldstein – va fi însă judecat separat).
Printre cei arestaţi se numărau: Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu Gherea, D. Fabian, Elek Köblos, Boris Ştefanov, C. Popovici, Elena Filipovici, P. Tcacenco, Gh. Niculescu Mizil etc. Apărarea era reprezentată de Dem. Dobrescu, N. D. Cocea, Constantin Paraschivescu-Bălăceanu, G. Clony, Take Polikrat, Osvald Teodoreanu, Vasile Nottara.
Numeroase personalităţi ale vieţii publice şi-au manifestat dezaprobarea faţă de acţiunea guvernului, considerată a fi împotriva oricăror norme democratice. S-au pronunţat în acest sens Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, C-tin. Rădulescu-Motru, Nicolae Lupu etc. În urma intensificării acţiunilor de protest, regele va promulga Decretul de amnistie, în urma căruia au fost eliberaţi 213 dintre acuzaţi.
Doi ani mai târziu, au loc noi incidente, de această dată în Basarabia, culminând cu momentul Tatar Bunar, când a fost proclamată Republica Sovietică Moldovenească. În urma intervenţiei autorităţilor, au fost reţinute 489 de persoane (din care doar nouă români). În cadrul procesului ce va urma, apărarea a fost asigurată de avocaţi din Chişinău şi Bucureşti. Dintre aceştia s-a remarcat Paraschivescu-Bălăceanu, care, în urma unor contre cu preşedintele Consiliului, colonelul Maxim, a fost evacuat din sală. 85 dintre acuzaţi au fost condamnaţi, printre aceştia neaflându-se însă nici un român.
Dobrogeanu Gherea face greva foamei
Anul 1925 aduce cu sine un nou proces intentat comuniştilor. Printre acuzaţi îl regăsim pe Al. Dobrogeanu Gherea, acuzat că a pus la cale, la Buşteni, un complot împotriva statului român. Apărătorii lui Gherea erau G. Costa-Foru, Paraschivescu-Bălăceanu, Dem. Dobrescu, P. Ioaniţescu, M. I. Negreanu. Acuzatul a protestat împotriva arestării intrând în greva foamei pentru 24 de zile. Acţiunea lui nu i-a înduplecat pe judecători, care l-au condamnat la 10 ani
reclusiune şi i-au respins cererea de recurs.
Al. Dobrogeanu Gherea va mai face obiectul unui nou proces, în 1929, de această dată fiind acuzat de „încercare de răsturnare a guvernului, cu ajutorul armatelor străine”, şi condamnat la opt ani de închisoare. Printre avocaţii lui îl regăsim şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu.
Pentru anul 1928 merită amintite două procese: cel al comuniştilor din Cluj („crimă contra persoanelor şi proprietăţii” şi „afilierea la asociaţii din străinătate care au ca scop răsturnarea ordinei sociale din România”) şi cel al răspânditorilor de „manifeste incendiare” (considerată o încălcare a articolelor 7 şi 8 din Legea Mârzescu). Interesant este faptul că, în al doilea caz, cei implicaţi nu erau etnici români: E. Arnoldi, Josef Berzovski, Sofia Safran, Iosif Finckel. Pentru că au răspândit „Tânărul leninist”, acuzaţii au primit pedepse cu închisoarea variind între două luni şi doi ani şi amenzi de 5.000 de lei.
Comuniştii de origine străină sunt implicaţi şi în procesul muncitorilor de la Galaţi (1927), acuzaţi şi condamnaţi pentru răspândirea de cărţi subversive („Pocitegrama”) şi terorism. Câteva nume sunt concludente: Averbuch, D. Schwartz, A. Gricenko, N. Bevz, I. Kacenko, S. Ratinovici etc.
Nici începutul deceniului patru nu este mai liniştit pentru comunişti. În 1932, Mihail Popescu şi Jana Şerbănescu sunt judecaţi pentru „atentat asupra organelor de ordine, răspândirea de manifeste şi încălcarea Legii Mărzescu, fiind achitaţi în urma pledoariilor avocaţilor Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Paraschivescu-Bălăceanu. Dej – 15 ani de închisoare
Dej – 15 ani de închisoare
Un moment important în istoria acestor procese îl reprezintă anii 1933-’34, când sunt judecaţi cei implicaţi în manifestările greviste de la Griviţa. Cei 108 acuzaţi, printre care se găseau şi Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, David Köner, C. Doncea, D. Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Paulina Doncea etc, au fost apăraţi de un număr impresionant de avocaţi cu renume, dintre amintim pe I. Sraer, Paraschivescu-Bălăceanu, J. Vşădescu, P. Grozdea, S. Davidescu.
Procesul, început la Bucureşti în 1933 şi terminat la Craiova în 1934, a dus la condamnarea la ani grei de închisoare a celor arestaţi, Gheorghiu Dej, spre exemplu, primind 15 ani de detenţie.
Procesul intentat lui Petre Constantinescu Iaşi a ocupat prima pagină a ziarelor în 1935. Acesta, împreună cu M. Braşoveanu, Diner Etea, Feija Rabinovici, David Fenerstein, Paulina Rosenberg, dr. Derevici, era acuzat de infracţiune la Legea Mârzescu. Cei aflaţi în boxă au beneficiat de o apărare susţinută de Petre Pandrea, Dem. Dobrescu, I. Sraer, Osvald Teodoreanu, I. Gh. Maurer, Paraschivescu Bălăceanu, la care se adaugă reputatul avocat francez, Marcel Villard. Atât în ţară, cât şi peste hotare, a fost declanşată o puternică campanie de susţinere a lui Petre Constantinescu Iaşi. Printre cei care au cerut eliberarea lui, se numără şi cunoscuţii Pierre şi Marie Curie.
Au fost citaţi numeroşi martori, personalităţi de seamă ale vieţii politice şi culturale interbelice din România. Nu s-au prezenta la apel: mareşalul Averescu, Ion Inculeţ, Octavian, Victor Iamandi, dar aveau să răspundă întrebărilor avocaţilor: T. Bratu (rectorul Universităţii din Iaşi), dr. Reiner, prof. Ciobanu de la Academia Română. Verdictul, dat în martie 1936, era: Petre Constantinescu Iaşi este condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare, 10 ani interdicţie şi 20.000 de lei amendă. Aceeaşi pedeapsă au primit-o şi M. Braşoveanu, Diner, Etea şi Feja Rabinovici, în timp ce doi dintre cei implicaţi (Paulina Rosenberg şi dr. Derevici) au fost achitaţi.
Tot în 1935, este intentat proces celor 13 studenţi comunişti acuzaţi de activitatea subversivă, prin împrăştierea de manifeste şi broşuri. Studenţii (printre care figura şi viitorul nomenclaturist, Grigore Preoteasa) au fost apăraţi de Paul Iliescu şi Paraschivescu Bălăceanu, iar ca martori la proces au compărut: Mihai Ralea şi C-tin Rădulescu-Motru. Pedepsele au variat între şase luni şi 2,5 ani închisoare: Juju Schneiberg – 2,5 ani, Pepi Renner – şapte luni, Asia Micinic – opt luni, Ofelia Manole – doi ani, Ana Wexler – şase luni, Regina Beer – doi ani, la care se adaugă cinci ani interdicţie şi 500 de lei amendă. Grigore Preoteasa va fi însă achitat.
Dosarul procesului de la Craiova –3 volume şi 3 anexe
Ultimele trei procese pe care le abordăm au loc în anul 1936. Primul, asupra căruia nu vom insista prea mult, este cel al comuniştilor antifascişti de la Cetatea Albă (Maria Sârbu, Petru Onofrenco, Teodor Rudenko, M. Stoicov etc.), condamnaţi în total la 280 ani de închisoare. Cel de-al doilea proces, este cel intentat unui număr de 27 de membri ai Blocului Democrat, majoritatea evrei (Kesser, Grunberg, Gerber, Zac, Saiovici, Bercovici, Lavenson, Krammer, Leibu etc.) acuzaţi că „au lucrat cu mijloace teroriste la răsturnarea ordinii de stat”. Avocaţii – Maurer, Al. Mâţă, Atanase Joja, I Sraer, Al. Grigorovici – au cerut amnistie pentru clienţii lor. Acest lucru s-a obţinut doar pentru doi dintre acuzaţi, restul primind pedepse cu închisoarea cuprinse între şase luni şi 3,5 ani.
Al. Dobrogeanu Gherea va mai face obiectul unui nou proces, în 1929, de această dată fiind acuzat de „încercare de răsturnare a guvernului, cu ajutorul armatelor străine”, şi condamnat la opt ani de închisoare. Printre avocaţii lui îl regăsim şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu.
Pentru anul 1928 merită amintite două procese: cel al comuniştilor din Cluj („crimă contra persoanelor şi proprietăţii” şi „afilierea la asociaţii din străinătate care au ca scop răsturnarea ordinei sociale din România”) şi cel al răspânditorilor de „manifeste incendiare” (considerată o încălcare a articolelor 7 şi 8 din Legea Mârzescu). Interesant este faptul că, în al doilea caz, cei implicaţi nu erau etnici români: E. Arnoldi, Josef Berzovski, Sofia Safran, Iosif Finckel. Pentru că au răspândit „Tânărul leninist”, acuzaţii au primit pedepse cu închisoarea variind între două luni şi doi ani şi amenzi de 5.000 de lei.
Comuniştii de origine străină sunt implicaţi şi în procesul muncitorilor de la Galaţi (1927), acuzaţi şi condamnaţi pentru răspândirea de cărţi subversive („Pocitegrama”) şi terorism. Câteva nume sunt concludente: Averbuch, D. Schwartz, A. Gricenko, N. Bevz, I. Kacenko, S. Ratinovici etc.
Nici începutul deceniului patru nu este mai liniştit pentru comunişti. În 1932, Mihail Popescu şi Jana Şerbănescu sunt judecaţi pentru „atentat asupra organelor de ordine, răspândirea de manifeste şi încălcarea Legii Mărzescu, fiind achitaţi în urma pledoariilor avocaţilor Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Paraschivescu-Bălăceanu. Dej – 15 ani de închisoare
Dej – 15 ani de închisoare
Un moment important în istoria acestor procese îl reprezintă anii 1933-’34, când sunt judecaţi cei implicaţi în manifestările greviste de la Griviţa. Cei 108 acuzaţi, printre care se găseau şi Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, David Köner, C. Doncea, D. Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Paulina Doncea etc, au fost apăraţi de un număr impresionant de avocaţi cu renume, dintre amintim pe I. Sraer, Paraschivescu-Bălăceanu, J. Vşădescu, P. Grozdea, S. Davidescu.
Procesul, început la Bucureşti în 1933 şi terminat la Craiova în 1934, a dus la condamnarea la ani grei de închisoare a celor arestaţi, Gheorghiu Dej, spre exemplu, primind 15 ani de detenţie.
Procesul intentat lui Petre Constantinescu Iaşi a ocupat prima pagină a ziarelor în 1935. Acesta, împreună cu M. Braşoveanu, Diner Etea, Feija Rabinovici, David Fenerstein, Paulina Rosenberg, dr. Derevici, era acuzat de infracţiune la Legea Mârzescu. Cei aflaţi în boxă au beneficiat de o apărare susţinută de Petre Pandrea, Dem. Dobrescu, I. Sraer, Osvald Teodoreanu, I. Gh. Maurer, Paraschivescu Bălăceanu, la care se adaugă reputatul avocat francez, Marcel Villard. Atât în ţară, cât şi peste hotare, a fost declanşată o puternică campanie de susţinere a lui Petre Constantinescu Iaşi. Printre cei care au cerut eliberarea lui, se numără şi cunoscuţii Pierre şi Marie Curie.
Au fost citaţi numeroşi martori, personalităţi de seamă ale vieţii politice şi culturale interbelice din România. Nu s-au prezenta la apel: mareşalul Averescu, Ion Inculeţ, Octavian, Victor Iamandi, dar aveau să răspundă întrebărilor avocaţilor: T. Bratu (rectorul Universităţii din Iaşi), dr. Reiner, prof. Ciobanu de la Academia Română. Verdictul, dat în martie 1936, era: Petre Constantinescu Iaşi este condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare, 10 ani interdicţie şi 20.000 de lei amendă. Aceeaşi pedeapsă au primit-o şi M. Braşoveanu, Diner, Etea şi Feja Rabinovici, în timp ce doi dintre cei implicaţi (Paulina Rosenberg şi dr. Derevici) au fost achitaţi.
Tot în 1935, este intentat proces celor 13 studenţi comunişti acuzaţi de activitatea subversivă, prin împrăştierea de manifeste şi broşuri. Studenţii (printre care figura şi viitorul nomenclaturist, Grigore Preoteasa) au fost apăraţi de Paul Iliescu şi Paraschivescu Bălăceanu, iar ca martori la proces au compărut: Mihai Ralea şi C-tin Rădulescu-Motru. Pedepsele au variat între şase luni şi 2,5 ani închisoare: Juju Schneiberg – 2,5 ani, Pepi Renner – şapte luni, Asia Micinic – opt luni, Ofelia Manole – doi ani, Ana Wexler – şase luni, Regina Beer – doi ani, la care se adaugă cinci ani interdicţie şi 500 de lei amendă. Grigore Preoteasa va fi însă achitat.
Dosarul procesului de la Craiova –3 volume şi 3 anexe
Ultimele trei procese pe care le abordăm au loc în anul 1936. Primul, asupra căruia nu vom insista prea mult, este cel al comuniştilor antifascişti de la Cetatea Albă (Maria Sârbu, Petru Onofrenco, Teodor Rudenko, M. Stoicov etc.), condamnaţi în total la 280 ani de închisoare. Cel de-al doilea proces, este cel intentat unui număr de 27 de membri ai Blocului Democrat, majoritatea evrei (Kesser, Grunberg, Gerber, Zac, Saiovici, Bercovici, Lavenson, Krammer, Leibu etc.) acuzaţi că „au lucrat cu mijloace teroriste la răsturnarea ordinii de stat”. Avocaţii – Maurer, Al. Mâţă, Atanase Joja, I Sraer, Al. Grigorovici – au cerut amnistie pentru clienţii lor. Acest lucru s-a obţinut doar pentru doi dintre acuzaţi, restul primind pedepse cu închisoarea cuprinse între şase luni şi 3,5 ani.
Cel mai important a fost însă, de departe, procesul comuniştilor desfăşurat la Craiova. Acuzaţi – nume cunoscute ale mişcării comuniste din România: Ana Pauker, S. Marcovici, Liuba Chişinevschi, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Jordanoff Caleti – erau acuzaţi că „au intrat în legătură cu asociaţiuni din străinătate, în scopul de a primi instrucţiuni şi subvenţii pentru pregătirea revoluţiei comuniste în România”. Dosarul întocmit acuzaţilor avea trei volume şi trei anexe. Nu mai puţin de 24 de avocaţi din Craiova şi Bucureşti s-au înscris pentru apărarea celor acuzaţi. Amintim pe Ella Negruzzi, Paul Iliescu, I. Gh. Maurer, Lucreţiu Pătrăşcanu, G. Costa-Foru, Nicu Iunian, V. V. Stanciu, Şt. Niţulescu. Aceaştia nu au putut însă să determine eliberarea clienţilor lor sau măcar acordarea unor pedepse mai uşoare. Prin urmare, Ana Pauker a fost condamnată la 10 ani închisoare, 10 ani interdicţie corecţională totală (ea mai fusese condamnată în 1925 la 10 ani închisoare şi în 1928 la 20 ani detenţie, dar nu efectuase pedepsele, fugind din ţară) şi 95.000 lei amendă. Aceeaşi pedeapsă o vor primi: Şmil Marcovici şi Jordanoff Caleff. Moghioroş urma să efectueze 9,2 ani închisoare şi plătească o amendă de 95.000 lei, la care se adaugă 10 ani de interdicţie corecţională totală. Liuba Chişinevschi este condamnată la 9,9 ani închisoare, 85.000 lei amendă şi 10 ani de interdicţie corecţională totală, iar Alexandru Drăghici „se alege” cu 9,3 ani închisoare, 80.000 lei amendă şi 10 ani de interdicţie.
Acestea sunt câteva dintre procesele în care au fost implicaţi comunişti în perioada interbelică. Opoziţia s-a folosit mereu de procese comuniştilor pentru a ataca guvernul, care „încălca drepturile şi libertăţile cetăţeneşti”, dar, în momentul în care ajungea la putere, trecea, la rândul ei, la represalii anticomuniste.
Şi mai este de remarcat un lucru, aceste procese şi pedepsele vor fi folosite mai târziu de către comunişti pentru a-şi face un titlu de glorie din suferinţele pe care le-au îndurat de pe urma „regimului burghez”.
Acestea sunt câteva dintre procesele în care au fost implicaţi comunişti în perioada interbelică. Opoziţia s-a folosit mereu de procese comuniştilor pentru a ataca guvernul, care „încălca drepturile şi libertăţile cetăţeneşti”, dar, în momentul în care ajungea la putere, trecea, la rândul ei, la represalii anticomuniste.
Şi mai este de remarcat un lucru, aceste procese şi pedepsele vor fi folosite mai târziu de către comunişti pentru a-şi face un titlu de glorie din suferinţele pe care le-au îndurat de pe urma „regimului burghez”.
01 noiembrie 2008
Articol: Fatidicul an electoral 1946
Fatidicul an electoral 1946
Alegerile trucate din anul 1946 au constituit momentul legitimării puterii comuniste în România. Având asigurat concursul sovieticilor, din punctul de vedere al susţinerii materiale a campaniei electorale, comuniştii au întreprins pe parcursul întregului an o serie de acţiuni menite să le aducă popularitate în rândul electoratului şi să le asigure succesul în alegeri. În această campanie, la loc de frunte s-a aflat denigrarea partidelor istorice în ochii opiniei publice,
Alegerile trucate din anul 1946 au constituit momentul legitimării puterii comuniste în România. Având asigurat concursul sovieticilor, din punctul de vedere al susţinerii materiale a campaniei electorale, comuniştii au întreprins pe parcursul întregului an o serie de acţiuni menite să le aducă popularitate în rândul electoratului şi să le asigure succesul în alegeri. În această campanie, la loc de frunte s-a aflat denigrarea partidelor istorice în ochii opiniei publice,
încurajarea tensiunilor din cadrul acestora, susţinerea unor dizidenţe, dar şi crearea unui organism politic, în speţă Blocul Partidelor Democratice, în care a intrat P.C.R. şi alte cinci formaţiuni politice, în stare să canalizeze atenţia populaţiei şi să atragă voturi. Prin campania electorală, presărată cu numeroase incidente şi încălcări ale legii chiar de reprezentanţii sau simpatizanţii guvernului Groza n-au putut schimba opinia poporului şi n-au adus victoria comuniştilor în alegeri. În această situaţie s-a pus în aplicare deviza lui Stalin „nu contează cine şi cum votează, ci contează cine numără voturile”, iar B.P.D. a obţinut o victorie confortabilă în alegeri datorită acestor „tehnici speciale” de numărare a voturilor.
Iată, în continuare, un tablou cronologic detaliat al fatidicului an electoral 1946:
8 ianuarie – Consiliul de Miniştri hotărăşte organizarea alegerilor în cel mai scurt timp posibil, după cum ceruseră reprezentanţii marilor puteri, asigurând opinia publică de libertatea şi transparenţa acestora.
22 ianuarie – se conturează obictivele P.N.Ţ. pentru campania electorală, printre acestea numărându-se apărarea libertăţii alegerilor, înscrierea populaţiei pe liste electorale, „propagandă destoinică” pentru câştigarea scrutinului.
29 ianuarie – Plenara C.C. al P.C.R. preconizează prezentarea unită în alegeri a tuturor forţelor democratice reprezentând guvernul Groza din 6 martie 1945.
14 februarie – Comitetul Executiv al Frontului Plugarilor acceptă propunerea P.C.R. de a participa pe liste comune la alegeri.
15 februarie – Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu, lideri ai P.S.D., se pronunţă la rândul lor pentru participarea pe liste comune cu comuniştii, în dezacord cu Constantin Titel Petrescu, partizan al participării independente a partidului la alegeri.
22 februarie – „alegerile vor avea loc după strângerea recoltei”, anunţă primul ministru Petru Groza. În aceeaşi zi, simpatizanţii comuniştilor devastează sediul P.N.Ţ. din Arad. Denigrarea şi agresiunile contra partidelor istorice se vor produce pe întreaga perioadă premergătoare alegerilor, la nivelul întregii ţări.
10 martie – grupul Rădăceanu-Voitec îşi impune punctul de vedere la Congresul P.S.D., – participarea pe liste comune cu P.C.R. Constantin Titel Petrescu părăseşte partidul punând bazele P.S.D. Independent, care se va apropia de partidele istorice.
13 martie – liderii Frontului Naţional Democrat hotărăsc crearea unei comisii electorale comune pentru partidele care s-au decis să meargă în alegeri pe liste comune cu ei.
22 martie – în faţa acuzaţiilor P.C.R. că desfăşoară o campanie pentru amânarea alegerilor, P.N.Ţ. asigură populaţia că doreşte ca acestea să aibă loc în cel mai scurt timp posibil.
Aprilie – presa controlată de comunişti, „Scânteia”, „Aurora”, România Liberă”, începe acţiunea de compromitere a liderilor partidelor istorice în ochii poporului, aceştia începând să fie catalogaţi ca „reacţionari”, „colaboraţionişti”, „fascişti” etc. Aceste atacuri vor continua pe toată durata
Iată, în continuare, un tablou cronologic detaliat al fatidicului an electoral 1946:
8 ianuarie – Consiliul de Miniştri hotărăşte organizarea alegerilor în cel mai scurt timp posibil, după cum ceruseră reprezentanţii marilor puteri, asigurând opinia publică de libertatea şi transparenţa acestora.
22 ianuarie – se conturează obictivele P.N.Ţ. pentru campania electorală, printre acestea numărându-se apărarea libertăţii alegerilor, înscrierea populaţiei pe liste electorale, „propagandă destoinică” pentru câştigarea scrutinului.
29 ianuarie – Plenara C.C. al P.C.R. preconizează prezentarea unită în alegeri a tuturor forţelor democratice reprezentând guvernul Groza din 6 martie 1945.
14 februarie – Comitetul Executiv al Frontului Plugarilor acceptă propunerea P.C.R. de a participa pe liste comune la alegeri.
15 februarie – Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu, lideri ai P.S.D., se pronunţă la rândul lor pentru participarea pe liste comune cu comuniştii, în dezacord cu Constantin Titel Petrescu, partizan al participării independente a partidului la alegeri.
22 februarie – „alegerile vor avea loc după strângerea recoltei”, anunţă primul ministru Petru Groza. În aceeaşi zi, simpatizanţii comuniştilor devastează sediul P.N.Ţ. din Arad. Denigrarea şi agresiunile contra partidelor istorice se vor produce pe întreaga perioadă premergătoare alegerilor, la nivelul întregii ţări.
10 martie – grupul Rădăceanu-Voitec îşi impune punctul de vedere la Congresul P.S.D., – participarea pe liste comune cu P.C.R. Constantin Titel Petrescu părăseşte partidul punând bazele P.S.D. Independent, care se va apropia de partidele istorice.
13 martie – liderii Frontului Naţional Democrat hotărăsc crearea unei comisii electorale comune pentru partidele care s-au decis să meargă în alegeri pe liste comune cu ei.
22 martie – în faţa acuzaţiilor P.C.R. că desfăşoară o campanie pentru amânarea alegerilor, P.N.Ţ. asigură populaţia că doreşte ca acestea să aibă loc în cel mai scurt timp posibil.
Aprilie – presa controlată de comunişti, „Scânteia”, „Aurora”, România Liberă”, începe acţiunea de compromitere a liderilor partidelor istorice în ochii poporului, aceştia începând să fie catalogaţi ca „reacţionari”, „colaboraţionişti”, „fascişti” etc. Aceste atacuri vor continua pe toată durata
anului electoral, concomitent cu prezentarea în antiteză cu Maniu şi C.I.C. Brătianu a liderilor comunişti.
19 aprilie – într-un articol din „Dreptatea”, Corneliu Coposu cere guvernului să fixeze de urgenţă data alegerilor.
9 mai – F.N.D. definitivează platforma-program ce urmează a fi făcută publică.
17 mai – se consemnează constituirea Blocului Partidelor Democratice, format din P.C.R., P.N.L.- Tătărescu, P.N.Ţ.- Alexandrescu, Frontul Plugarilor, P.S.D., Partidul Naţional Popular (fosta Uniune a Patrioţilor, devenită între timp din organizaţie de masă partid). Se constituie totodată Comisia Centrală Electorală alcătuită din reprezentanţii celor şase partide. Platforma-program scoate în evidenţă realizările guvernului Groza, critică partidele istorice „reacţionare”, promite respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, politică socială favorabilă muncitorilor şi ţăranilor, sprijinirea culturii, redresarea industriei, comerţului şi agriculturii etc. Comuniştii vor profita din plin de împărţirea titlurilor de proprietate în baza reformei agrare din 1945 pentru a-şi face propagandă electorală în rândul ţăranilor.
22 mai – reprezentanţii partidelor din B.P.D.: Gh. Tătărescu (P.N.L.), P. Groza (Frontul Plugarilor), Th. Iordăchescu (P.S.D.), Gheorghiu-Dej (P.C.R.), C. Neculcea (P.N.P.), A. Alexandrescu (P.N.Ţ.) semnează protocolul de constituire a B.P.D. pe baza adeziunii la platforma-program.
27 mai – Federaţia Democrată a Femeilor aderă la platforma-program a B.P.D.
1 iunie – ca răspuns la notele anglo-americane, guvernul afirmă că alegerile vor avea loc în cel mai scurt timp şi într-un mod democratic.
2 iunie – începe oficial, la Iaşi, în prezenţa conducerii comuniste, campania electorală a B.P.D. În aceeaşi zi este prezentat, prin intermediul ziarului „Dreptatea”, manifestul P.N.Ţ. (Maniu) către ţară, cu care acesta se prezintă în alegeri. Ţărăniştii se pronunţă pentru menţinerea monarhiei, definitivarea reformei agrare, statul ţărănesc, refacerea economiei, garantarea drepturilor şi libertăţilor.
5 iunie – Comitetul Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii anunţă printr-un comunicat că va sprijini B.P.D. în alegeri.
14 iunie – Adrian Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, critică guvernul român acuzându-l că tergiversează promulgarea legii electorale şi fixarea datei scrutinului.
5 iulie – Apărarea Patriotică anunţă că va sprijini platforma-program a B.P.D.
8 iulie – circulara P.N.Ţ. (Maniu) face cunoscut modul de organizare a participării acestui partid la alegerile parlamentare.
13 iulie – este promulgată legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor. Sunt stabilite condiţiile de votare şi de depunere a candidaturii. Apare şi o nouă categorie fără drept de vot – „nedemnii” (criminalii de război, primarii şi prefecţii guvernului Antonescu, legionarii, voluntarii în războiul antisovietic). Se introduce sistemul unicameral, anulându-se totodată prerogativa regelui de a dizolva parlamentul. Partidele istorice protestează împotriva legii electorale, întrezărind posibila fraudare a alegerilor.
30 iulie – mitingul B.P.D. pe stadionul P.T.T. Bucureşti, la care participă Ana Pauker.
12 august – echipe de bătăuşi comunişti împiedică desfăşurarea Congresului P.N.L. (Brătianu) la
19 aprilie – într-un articol din „Dreptatea”, Corneliu Coposu cere guvernului să fixeze de urgenţă data alegerilor.
9 mai – F.N.D. definitivează platforma-program ce urmează a fi făcută publică.
17 mai – se consemnează constituirea Blocului Partidelor Democratice, format din P.C.R., P.N.L.- Tătărescu, P.N.Ţ.- Alexandrescu, Frontul Plugarilor, P.S.D., Partidul Naţional Popular (fosta Uniune a Patrioţilor, devenită între timp din organizaţie de masă partid). Se constituie totodată Comisia Centrală Electorală alcătuită din reprezentanţii celor şase partide. Platforma-program scoate în evidenţă realizările guvernului Groza, critică partidele istorice „reacţionare”, promite respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, politică socială favorabilă muncitorilor şi ţăranilor, sprijinirea culturii, redresarea industriei, comerţului şi agriculturii etc. Comuniştii vor profita din plin de împărţirea titlurilor de proprietate în baza reformei agrare din 1945 pentru a-şi face propagandă electorală în rândul ţăranilor.
22 mai – reprezentanţii partidelor din B.P.D.: Gh. Tătărescu (P.N.L.), P. Groza (Frontul Plugarilor), Th. Iordăchescu (P.S.D.), Gheorghiu-Dej (P.C.R.), C. Neculcea (P.N.P.), A. Alexandrescu (P.N.Ţ.) semnează protocolul de constituire a B.P.D. pe baza adeziunii la platforma-program.
27 mai – Federaţia Democrată a Femeilor aderă la platforma-program a B.P.D.
1 iunie – ca răspuns la notele anglo-americane, guvernul afirmă că alegerile vor avea loc în cel mai scurt timp şi într-un mod democratic.
2 iunie – începe oficial, la Iaşi, în prezenţa conducerii comuniste, campania electorală a B.P.D. În aceeaşi zi este prezentat, prin intermediul ziarului „Dreptatea”, manifestul P.N.Ţ. (Maniu) către ţară, cu care acesta se prezintă în alegeri. Ţărăniştii se pronunţă pentru menţinerea monarhiei, definitivarea reformei agrare, statul ţărănesc, refacerea economiei, garantarea drepturilor şi libertăţilor.
5 iunie – Comitetul Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii anunţă printr-un comunicat că va sprijini B.P.D. în alegeri.
14 iunie – Adrian Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, critică guvernul român acuzându-l că tergiversează promulgarea legii electorale şi fixarea datei scrutinului.
5 iulie – Apărarea Patriotică anunţă că va sprijini platforma-program a B.P.D.
8 iulie – circulara P.N.Ţ. (Maniu) face cunoscut modul de organizare a participării acestui partid la alegerile parlamentare.
13 iulie – este promulgată legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor. Sunt stabilite condiţiile de votare şi de depunere a candidaturii. Apare şi o nouă categorie fără drept de vot – „nedemnii” (criminalii de război, primarii şi prefecţii guvernului Antonescu, legionarii, voluntarii în războiul antisovietic). Se introduce sistemul unicameral, anulându-se totodată prerogativa regelui de a dizolva parlamentul. Partidele istorice protestează împotriva legii electorale, întrezărind posibila fraudare a alegerilor.
30 iulie – mitingul B.P.D. pe stadionul P.T.T. Bucureşti, la care participă Ana Pauker.
12 august – echipe de bătăuşi comunişti împiedică desfăşurarea Congresului P.N.L. (Brătianu) la
Oradea.
16 august – sunt atribuite semnele electorale: soarele – BP.D., secera şi ciocanul – P.C.R., triunghiul echilateral – P.S.D., o linie – P.N.L. (Tătărescu), cercul – P.N.Ţ. (Alexandrescu), ochiul – P.N.Ţ., linie verticală şi orizontală în unghi de 90° – P.N.L., fântâna – P.S.D.I.
11 septembrie – se constituie biroul electoral al armatei care îi va „îndemna” pe soldaţi să voteze cu B.P.D.
13 septembrie – Constantin Brătianu denunţă, într-un memoriu adresat lui P. Groza, abuzurile din campania electorală: înscrierea pe listele electorale este ilegal făcută, nu sunt respectate termenele de înscriere, se fac liste speciale care să poată fi folosite în mod fraudulos, campania electorală a opoziţiei este subminată de autorităţi, publicaţiile lor sunt cenzurate etc. Alte astfel de proteste vor fi făcute de cele două partide istorice, prin intermediul ziarelor „Dreptatea” şi „Viitorul”, pe toată durata campaniei electorale, fără vreun succes.
18 septembrie – Ion Mihalache, vicepreşedinte P.N.Ţ., este declarat „nedemn”, deoarece participase ca voluntar pe frontul de est. Contestaţia depusă la Judecătoria de Ocol Topoloveni nu a fost soluţionată pozitiv.
20 septembrie – C.I.C. Brătianu depune o contestaţie la Circumscripţia Centrală Electorală cerând anularea listelor întocmite ilegal.
28 septembrie – Iuliu Maniu protestează asupra folosirii autorităţilor publice în campania electorală a guvernului.
29 septembrie – B.P.D. începe promovarea capilor listelor electorale. În Bucureşti primii pe liste sunt Groza, Dej şi Ana Pauker.
Octombrie – se distribuie „Cele 10 porunci ale cetăţeanului român”, manifest difuzat de P.N.Ţ., prin care poporul este îndemnat să denunţe abuzurile, să nu se lase intimidat de guvern şi să voteze P.N.Ţ.-ul.
3 octombrie – sunt repartizate mandatele în cadrul B.P.D., proporţia fiind inegală, deoarece P.C.R., Frontul Plugarilor şi P.N.L. Tătărescu au primit un număr egal de mandate, dar per total mai multe decât celelalte trei formaţiuni din Bloc.
15 octombrie – este publicat Decretul-lege pentru Convocarea Corpului Electoral prin care data alegerilor este fixată pentru 19 noiembrie.
21 octombrie – P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.I. ajung la un acord comun de a acţiona pentru a împiedica abuzurile electorale şi fraudarea alegerilor.
Noiembrie – B.P.D.-ul înteţeşte ritmul manifestaţiilor şi întrunirilor electorale în Bucureşti şi în ţară (până la alegeri au loc astfel de întruniri la Lugoj, Arad, Cluj, Hunedoara, Galaţi, Timişoara, Ploieşti, Târgu Mureş, Târgovişte, Sf. Gheorghe, Satu Mare, Bârlad, Severin, Vlaşca, Tutova etc. la care participă liderii marcanţi ai P.C.R.: Dej, Pauker, Luca, Pătrăşcanu, Gh. Apostol, Chişinevschi).
1 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.L.: Constantin Brătianu ocupă primul loc la Bucureşti, iar Gheorghe Brătianu aceeaşi poziţie la Ilfov.
12 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.Ţ. Iuliu Maniu este în fruntea listei la Bucureşti, Hudiţă la Cluj, Coposu la Sălaj etc.
17 noiembrie – mitingul P.N.Ţ. în faţa T.N.B., la care participă 30.000 de oameni. Forţele de ordine intervin trăgând în manifestanţi.
19 noiembrie – alegerile parlamentare. Se semnalează grave incidente şi ilegalităţi: furturi de urne şi voturi, ocuparea localurilor de vot, atacarea candidaţilor opoziţiei, maltratarea oficialităţilor şi a forţelor de ordine, împiedicarea simpatizanţilor opoziţiei să-şi exercite dreptul la vot, crime etc. Protestele P.N.L. şi P.N.Ţ. din zilele următoare n-au nici un efect.
23 noiembrie – un document de la Foreign Office (Biroul pentru Străini) afirmă că alegerile au fost „un complet fals”.
25 noiembrie – sunt publicate rezultatele oficiale ale alegerilor, B.P.D. obţinând un procentaj de 79,86% din voturi, urmat la mare distanţă de P.N.Ţ., Uniunea Patriotică Maghiară, P.N.L., Partidul Ţărănesc Democrat, P.S.D.I., Partidul Popular Românesc.
25 noiembrie – Roy Melbourne (reprezentantul S.U.A. în România) declara că alegerile au fost o „totală farsă”.
1 decembrie – Regele Mihai deschide Adunarea citind mesajul tronului.
16 august – sunt atribuite semnele electorale: soarele – BP.D., secera şi ciocanul – P.C.R., triunghiul echilateral – P.S.D., o linie – P.N.L. (Tătărescu), cercul – P.N.Ţ. (Alexandrescu), ochiul – P.N.Ţ., linie verticală şi orizontală în unghi de 90° – P.N.L., fântâna – P.S.D.I.11 septembrie – se constituie biroul electoral al armatei care îi va „îndemna” pe soldaţi să voteze cu B.P.D.
13 septembrie – Constantin Brătianu denunţă, într-un memoriu adresat lui P. Groza, abuzurile din campania electorală: înscrierea pe listele electorale este ilegal făcută, nu sunt respectate termenele de înscriere, se fac liste speciale care să poată fi folosite în mod fraudulos, campania electorală a opoziţiei este subminată de autorităţi, publicaţiile lor sunt cenzurate etc. Alte astfel de proteste vor fi făcute de cele două partide istorice, prin intermediul ziarelor „Dreptatea” şi „Viitorul”, pe toată durata campaniei electorale, fără vreun succes.
18 septembrie – Ion Mihalache, vicepreşedinte P.N.Ţ., este declarat „nedemn”, deoarece participase ca voluntar pe frontul de est. Contestaţia depusă la Judecătoria de Ocol Topoloveni nu a fost soluţionată pozitiv.
20 septembrie – C.I.C. Brătianu depune o contestaţie la Circumscripţia Centrală Electorală cerând anularea listelor întocmite ilegal.
28 septembrie – Iuliu Maniu protestează asupra folosirii autorităţilor publice în campania electorală a guvernului.
29 septembrie – B.P.D. începe promovarea capilor listelor electorale. În Bucureşti primii pe liste sunt Groza, Dej şi Ana Pauker.
Octombrie – se distribuie „Cele 10 porunci ale cetăţeanului român”, manifest difuzat de P.N.Ţ., prin care poporul este îndemnat să denunţe abuzurile, să nu se lase intimidat de guvern şi să voteze P.N.Ţ.-ul.
3 octombrie – sunt repartizate mandatele în cadrul B.P.D., proporţia fiind inegală, deoarece P.C.R., Frontul Plugarilor şi P.N.L. Tătărescu au primit un număr egal de mandate, dar per total mai multe decât celelalte trei formaţiuni din Bloc.
15 octombrie – este publicat Decretul-lege pentru Convocarea Corpului Electoral prin care data alegerilor este fixată pentru 19 noiembrie.
21 octombrie – P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.I. ajung la un acord comun de a acţiona pentru a împiedica abuzurile electorale şi fraudarea alegerilor.
Noiembrie – B.P.D.-ul înteţeşte ritmul manifestaţiilor şi întrunirilor electorale în Bucureşti şi în ţară (până la alegeri au loc astfel de întruniri la Lugoj, Arad, Cluj, Hunedoara, Galaţi, Timişoara, Ploieşti, Târgu Mureş, Târgovişte, Sf. Gheorghe, Satu Mare, Bârlad, Severin, Vlaşca, Tutova etc. la care participă liderii marcanţi ai P.C.R.: Dej, Pauker, Luca, Pătrăşcanu, Gh. Apostol, Chişinevschi).
1 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.L.: Constantin Brătianu ocupă primul loc la Bucureşti, iar Gheorghe Brătianu aceeaşi poziţie la Ilfov.
12 noiembrie – este publicată lista candidaţilor P.N.Ţ. Iuliu Maniu este în fruntea listei la Bucureşti, Hudiţă la Cluj, Coposu la Sălaj etc.
17 noiembrie – mitingul P.N.Ţ. în faţa T.N.B., la care participă 30.000 de oameni. Forţele de ordine intervin trăgând în manifestanţi.
19 noiembrie – alegerile parlamentare. Se semnalează grave incidente şi ilegalităţi: furturi de urne şi voturi, ocuparea localurilor de vot, atacarea candidaţilor opoziţiei, maltratarea oficialităţilor şi a forţelor de ordine, împiedicarea simpatizanţilor opoziţiei să-şi exercite dreptul la vot, crime etc. Protestele P.N.L. şi P.N.Ţ. din zilele următoare n-au nici un efect.
23 noiembrie – un document de la Foreign Office (Biroul pentru Străini) afirmă că alegerile au fost „un complet fals”.
25 noiembrie – sunt publicate rezultatele oficiale ale alegerilor, B.P.D. obţinând un procentaj de 79,86% din voturi, urmat la mare distanţă de P.N.Ţ., Uniunea Patriotică Maghiară, P.N.L., Partidul Ţărănesc Democrat, P.S.D.I., Partidul Popular Românesc.
25 noiembrie – Roy Melbourne (reprezentantul S.U.A. în România) declara că alegerile au fost o „totală farsă”.
1 decembrie – Regele Mihai deschide Adunarea citind mesajul tronului.
26 octombrie 2008
Antonescu
Ion Antonescu
Antonescu gustă din mâncarea soldaţilor 1941
Antonescu în Basarabia 1941
Antonescu în mijlocul ofiţerilor 1941
Antonescu în Italia
Antonescu şi regele Mihai pe front25 octombrie 2008
(mini)Articol: Gogea Mitu
Gogea Mitu
În anul 1935, făceau senzaţie pe ringul de box, doi adevăraţi uriaşi: italianul Primo Carnera şi … olteanul Gogea Mitu. Primul măsura 2,05 metri şi cântărea 120 kilograme; românul, la 2,20 metri înălţime, cântărea 140 kilograme. Mitu fusese descoperit la Târgul Moşilor de pugilistul profesionist Lancia, care l-a luat sub „aripa” sa, sperând să facă din el un mare boxer, nu doar la propriu ci şi la figurat. Gogea Mitu a fost supus unui antrenament riguros, având şi un regim alimentar potrivit: 8 ardei umpluţi, 800 grame şniţel, o pâine şi un compot la fiecare masă. Lancia i-a angajat şi un cizmar care să-i facă încălţări pe măsura picioarelor – purta măsura 56. Astfel pregătit, Mitu a boxat în ţară cu diverşi campioni, pe care i-a învins fără probleme şi a participat la o serie de meciuri demonstrative în Franţa şi Italia. Din păcate, n-a apucat să intre în ring la vreo competiţie oficială internaţională, întrucât a încetat din viaţă prematur, în 1937, la vârsta de 22 de ani.
În anul 1935, făceau senzaţie pe ringul de box, doi adevăraţi uriaşi: italianul Primo Carnera şi … olteanul Gogea Mitu. Primul măsura 2,05 metri şi cântărea 120 kilograme; românul, la 2,20 metri înălţime, cântărea 140 kilograme. Mitu fusese descoperit la Târgul Moşilor de pugilistul profesionist Lancia, care l-a luat sub „aripa” sa, sperând să facă din el un mare boxer, nu doar la propriu ci şi la figurat. Gogea Mitu a fost supus unui antrenament riguros, având şi un regim alimentar potrivit: 8 ardei umpluţi, 800 grame şniţel, o pâine şi un compot la fiecare masă. Lancia i-a angajat şi un cizmar care să-i facă încălţări pe măsura picioarelor – purta măsura 56. Astfel pregătit, Mitu a boxat în ţară cu diverşi campioni, pe care i-a învins fără probleme şi a participat la o serie de meciuri demonstrative în Franţa şi Italia. Din păcate, n-a apucat să intre în ring la vreo competiţie oficială internaţională, întrucât a încetat din viaţă prematur, în 1937, la vârsta de 22 de ani.
(mini)Articol: Tot Ştefan era cel mai mare!
Tot Ştefan era cel mai mare!
În revista „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, apărută la începutul anului 1924, Camil Petrescu a lansat o anchetă, prin care se cerea cititorilor să indice: care au fost cele mai mari figuri ale neamului românesc în trecut şi care sunt cele mai de seamă personalităţi ale culturii şi ştiinţei din România anului 1924. La prima întrebare, podiumul clasamentului, arăta astfel: 1. Ştefan cel Mare 2. Alexandru Ioan Cuza 3. Tudor Vladimirescu. La cea de-a două întrebare, au fost nominalizaţi: Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga (cei mai mari oratori), Camil Petrescu şi Mihail Sorbul (dramaturgi), Nicolae Tonitza şi Octav Băncilă (pictori), Tudor Arghezi şi Ion Minulescu (poeţi), Mihail Sadoveanu şi Brătescu – Voineşti (prozatori), Gheorghe Marinescu şi Victor Babeş (ştiinţă).
În revista „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice”, apărută la începutul anului 1924, Camil Petrescu a lansat o anchetă, prin care se cerea cititorilor să indice: care au fost cele mai mari figuri ale neamului românesc în trecut şi care sunt cele mai de seamă personalităţi ale culturii şi ştiinţei din România anului 1924. La prima întrebare, podiumul clasamentului, arăta astfel: 1. Ştefan cel Mare 2. Alexandru Ioan Cuza 3. Tudor Vladimirescu. La cea de-a două întrebare, au fost nominalizaţi: Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga (cei mai mari oratori), Camil Petrescu şi Mihail Sorbul (dramaturgi), Nicolae Tonitza şi Octav Băncilă (pictori), Tudor Arghezi şi Ion Minulescu (poeţi), Mihail Sadoveanu şi Brătescu – Voineşti (prozatori), Gheorghe Marinescu şi Victor Babeş (ştiinţă).
(mini)Articol: Concursul de tarafuri
Concursul de tarafuri
În primăvara anului 1935 a fost organizat la Arenele romane din Bucureşti, primul concurs naţional de tarafuri, la care au participat între altele, formaţiile conduse de: Victor Predescu, Petrică Moţoi, Jean Sibiceanu, Ion Matache şi Grigoraş Dinicu, ultimul câştigând şi premiul întâi al concursului. Melodiile care au încântat urechile juriului au fost: „Doina Oltului”, „Steluţa”, „Hora lui Dobrică” şi „Ciocârlia”, cu care marele virtuoz Grigoraş Dinicu va cucerii admiraţia unanimă la expoziţiile internaţionale de la Paris şi New York, din anii 1937, respectiv 1939.
În primăvara anului 1935 a fost organizat la Arenele romane din Bucureşti, primul concurs naţional de tarafuri, la care au participat între altele, formaţiile conduse de: Victor Predescu, Petrică Moţoi, Jean Sibiceanu, Ion Matache şi Grigoraş Dinicu, ultimul câştigând şi premiul întâi al concursului. Melodiile care au încântat urechile juriului au fost: „Doina Oltului”, „Steluţa”, „Hora lui Dobrică” şi „Ciocârlia”, cu care marele virtuoz Grigoraş Dinicu va cucerii admiraţia unanimă la expoziţiile internaţionale de la Paris şi New York, din anii 1937, respectiv 1939.
Două celebrităţi interbelice
Două celebrităţi interbelice
Petrache Lupu. Ciobanul din comuna Maglavit a devenit celebru după ce l-a "văzut" pe Dumnezeu (14 iulie 1935). Ziarele vremii au speculat intens momentul, iar Maglavitul a devenit un loc de pelerinaj pentru români din toată ţara, care veneau să-l vadă, să-l asculte şi să fie binecuvântaţi de Petrache. Chiar şi regele Carol al II-lea a venit să se întâlnească cu "sfântul" de la Maglavit.
Smaranda Brăescu. A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială (în 1932, cu recordul de peste 7.000m. stabilit la Sacramento, SUA).
Petrache Lupu. Ciobanul din comuna Maglavit a devenit celebru după ce l-a "văzut" pe Dumnezeu (14 iulie 1935). Ziarele vremii au speculat intens momentul, iar Maglavitul a devenit un loc de pelerinaj pentru români din toată ţara, care veneau să-l vadă, să-l asculte şi să fie binecuvântaţi de Petrache. Chiar şi regele Carol al II-lea a venit să se întâlnească cu "sfântul" de la Maglavit.
Smaranda Brăescu. A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială (în 1932, cu recordul de peste 7.000m. stabilit la Sacramento, SUA).Societatea interbelică (II)
Cross-ul de primăvară (Bucureşti, 1936)
Poliţist de circulaţie (1936)
Strada Lazăr
Măturător (1934)
Penitenciarul Văcăreşti
Hanul cu Tei (1935)
Hala cu vechituri (1929)
Deschiderea Târgului Moşilor (1931)
Calea Victoriei
Ediţie specială! (1936)
Vânzătoare de ziare (1935)
Aniversare: ziarul "Universul" împlineşte 50 de ani (1933)(mini)Articol: Josephine Baker la Bucureşti
Josephine Baker la Bucureşti
“Sirena tropicelor”, cum era supranumită celebra dansatoare exotică, a avut în programul său şi o escală la Bucureşti. Constantin Tănase, a văzut-o în mai 1928 la Londra, şi a adus-o în România, în schimbul unui onorariu exorbitant, pentru a susţine o serie de spectacole în stagiunea de vară a teatrului “Cărăbuş”. Pentru a preîntâmpina capriciile vremii, şi pierderile financiare, Tănase a închiriat şi sala “Eforie”, unde trebuiau să se ţină spectacolele dacă ar fi plouat. Spectacolul pus în scenă s-a numit “Negru pe alb”, şi a înregistrat un succes deplin, tânăra de culoare, ce abia împlinise 22 de ani, cucerind simpatia şi admiraţia publicului.
Societatea interbelică (I)
Prostituate pe Calea Griviţei (1935)
Miss România 1930, citind
Vânzătoare de flori pe Calea Victoriei (1931)
Primii ghiocei (1935)
Şcoala de menaj (1935)(mini)Articol: Camil Petrescu şi fotbalul
Camil Petrescu şi fotbalul
Puţină lume ştie că marele scriitor Camil Petrescu era un împătimit al sportului cu balonul rotund. Atât de împătimit încât chiar a realizat o publicaţie care se intitula „Foot - ball”, al cărei prim număr a apărut pe 14 octombrie 1937. Scriitorul nu era la prima experienţă în gazetăria sportivă, el semnând de-a lungul anilor numeroase cronici sportive în Gazeta de seară. Pentru articolele din Foot - ball, Camil Petrescu folosea pseudonimele N. Grămătic şi Ion Răscoală. Din păcate, ziarul nu a rezistat prea mult pe piaţă, el încetându-şi apariţia după publicarea numărului 7 (27 noiembrie 1937).
Interbelic - familia regală: Mihai I
Regele Mihai, între Regina Maria şi Regina Elena, la Alba-Iulia (1929)
Regele Mihai, la mare (1929)
Regele Mihai cu familia, la mare (1929)
Regele Mihai (1929)
Regele Mihai şi Regina Elena, în drum spre Patriarhie (1930)
Regele Mihai (1927 - 1930, 1940 - 1947)Interbelic - familia regală: Carol al II-lea
Regele Carol al II-lea (1930 - 1940)
Carol al II-lea, regina Elena, principele Nicolae (1930)
Carol al II-lea la Sinaia, la nunta surorii sale, Ileana (1931)
Carol al II-lea în ţinută de cercetaş (1934)
Carol al II-lea şi principele Mihai, în vizită la primăria Londrei (1938)
Carol al II-leaArticol: Caracterizarea principelui Ferdinand
Caracterizarea lui Ferdinand făcută de V. Păun, profesorul de limba română
Bălai, năltuţ şi subţirel la trup, cu ochii albaştri închişi, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii şi a feţei aşa de fină şi de curată, că ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin dăruit de soarele Franciei şi al Portugaliei – din partea a două străbune şi a mamei – cu tipul plăviţ, gânditor şi vesel tot-de-odată al Germanilor de la sud, - Alteţa Sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârşit la chip şi la făptură. Ar prinde, poate, mirarea pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr de douăzeci şi patru de ani are încă sfiiciuni de femeie, se roşeşte încă la obraz ca o fecioară, de abia scoasă în lume; lucrul este însă pe de întregul adevărat şi, mai mult decât atâta, el se înţelege fireşte. După cum un pământ binecuvântat, bogat în sucuri sănătoase şi lucrat cu îngrijire, când e vremea lui să-l frămânţi şi semeni, nu poate să nu rodească cu spor, tot astfel şi copilul cu apucături bune, cu aplecări norocite din fire, crescut pe mâini de bărbaţi luminaţi şi oneşti, cari nu se uită la cât de înaltă este treapta pe care l-au născut părinţii, nu caută să-l înveţe numai cum va avea, într-o zi să se poarte ca principe ci, mai înainte de toate se trudesc să-l facă om deplin de minte şi de treabă în urmările lui, nu poate înşela speranţele puse într-însul. Şi pe asemenea mână a avut norocul să crească principele Ferdinand. Nu încurajat de dascăli aduşi acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnaziul public, ca şi împăratul actual al Germaniei, ca şi Regele nostru, nu în trăsură ci, fie cât de rea vremea, pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără mânuşi şi vara fără umbrelă de soare, supus acasă, la disciplina militară; sculat la şase dimineaţa şi băgat într-o baie rece, la aceiaşi temperatură în tot timpul; hrănit, negreşit mai bine ca un spartan, dar foarte frugal; dus la biserică în toate duminicile – căci religiunea , în familia suveranului nostru şi-a avut altarul pururea alături cu al patriotismului; ţinut departe de tot felul de petreceri, cari i-ar fi umplut numai mintea de vedenii deşarte şi inima de doruri sterpe; obicinuit a nu dispune decât de o sumă foarte neînsemnată de bani, cheltuiţi cu rost numai pe lucruri trebuincioase şi justificaţi anume, până la cel din urmă pfening; priveghiat apoi, de ochii neînduraţi a doi pedagogi, unul civil şi celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă la Sigmaringen decât de trei ori pe an: la Crăciun, la Paşti şi în vacanţele cele mari de vară; deprins, în sfârşit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale moşului Alteţei Sale Regale, principelui Carol Anton: „Nu-i destul că v-aţi născut principi, ci trebue să munciţi, ca să dovediţi că meritaţi titlul vostru”.
Aşa a fost întocmită creşterea Principelui Ferdinand şi dusă până la capăt, fără abatere, nici şovăire, nici îngăduieli: programmasig, cum se zice prin partea locului, sau, după planul unui om care ştie de la început, şi de unde pleacă şi unde vrea să ajungă, cum înţeleg eu educaţiunea, fie privată, fie public şi cum aş dori să o văd în ţara noastră. Iar bărbatul căruia i s-a încredinţat această sarcină, pe atât de negrăit de grea pe cât de negrăit d gingaşe, bărbatul care a avut ani îndelungi charme d'âme pe lângă cei trei principi de Hohenzollern – Wilhelm, Ferdinand şi Carol, şi care a făcut dintrânşii trei grădini de tineri, este maiorul I. De Schilgen, adjutant al A.S. Pr. Leopold, un soldat foarte instruit şi călit de vitejie în focul celor trei războaie mari din urmă ale Prusiei.
Principele Ferdinand şi-a petrecut copilăria la Düsseldorf, oraşul cel mai frumos de pe Rin, cuib de artişti renumiţi, focar de cultură elegantă. Acolo, departe de părinţi, precum zisei, şi-a terminat învăţăturile secundare clasice şi a trecut cu laudă examenul Abiturient, corespunzător cu bacalaureatul, aşa de greu în Germania. Apoi făcându-se ofiţer, de-a dreptul, în virtutea prerogativelor principilor de sânge în Prusia, s-a dus, totuşi la Cassel, unde a urmat cursurile militare în şcoala de războiu (Krigsschule) de acolo, ca să-şi merite patenta. În urmă, a intrat în serviciul activ , ca sublocotenent, în regimentul I de gardă imperială de la Potsdam, lângă Berlin, iar, dupe doi ani de practică ostăşească, la cazarmă şi pe câmp, a luat din nou drumul şcoalei, ascultând la Universităţile din Tübingen şi Leipzig cursuri de economia politică, ştiinţe financiare, istorie, dreptul ginţilor şi dreptul roman, ţinute de profesori celebri.
Principele Ferdinand, înarmat cu atâtea cunoştinţe, pregătit în aceste aşezăminte de cultură clasică şi reală, care sunt fala continentului vechi, înzestrat pe lângă aceasta cu puteri intelectuale şi morale din belşug, nu putea ieşi o fireşte o valoare negativă, un cap fără conştiinţă nici voinţă; un grăunte rotund şi arătos pe dinafară, dar sec înăuntru, pe care ce-a dintâi boare de vânt l-ar zbura peste câmpii. Cu toate acestea, ba tocmai de aceea, A.S. regală se fereşte de a străluci cu lumina de putregai fosforescent a acelui spirit ieftin, adunat de prin dicţionarele de anecdote. Minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă; spirit clar, înţelegând lucrurile dintr-o dată şi întrebuinţând limba numai atunci când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeţ în socoteala slăbiciunilor omeneşti, nici odată sarcastic, nici odată personal; compătimitor şi darnic: săracii din Potsdam şi Tübingen, cele două oraşe în care principele a trăit liber de tutela pedagogică, nu-l vor uita în binecuvântările lor. Afabil cu toată lumea, prieten de temei. L-am văzut din întâmplare, în mijlocul camarazilor săi de arme, dezmierdat ca un frate. Numai într-un singur punct Alteţa Sa Regală este neînduplecat, când e vorba să-şi facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu şi-ar lăsa-o pe ziua de mâine; d-apoi aceasta este virtutea tradiţională clasică, dacă mă pot exprima aşa, a tuturor Hohenzollernilor şi n-are nevoie de dovezi. În privinţa educaţiunii politice a A.S. Regale, poate că nici nu ar fi locul aici de zis ceva, poate că ar fi mai nimerit a sfătui pe cititori a citi istoria Prusiei, dintre anii 1858 şi 1862 şi vor scoate singuri încheierea. Ministeriul Carol Anton, cunoscut sub numele Era Nouă, a fost, pentru câţiva ani, ventilul de răsuflare al Prusiei, pentru câţiva ani, după năbuşitoarea cârmuire feudală a lui Manteuffel. De aceea, să nu se teamă nimeni. Principele Ferdinand, chiar de ar fi vrut-o, nu ar fi avut d la cine învăţa să se închine la stele de mult apuse în noaptea de veci a trecutului. Şi iarăşi, nimeni să nu-şi facă iluziuni zadarnice: A. Sa Regală nu va fi al nimănui în parte, ci al României numai, pe care o iubeşte cu toată căldura unui suflet mare, căci ea este patria gloriosului Său Unchi şi tronul ei va fi cea mai scumpă moştenire a Sa.
Principele Ferdinand a sosit astăzi la noi, cu gândul nestrămutat de a-şi jertfi viaţa întru fericirea ţării noastre. De acum înainte este Principele nostru prea iubit. Fie bine venit. Fie ca acest vlăstar al unei tulpine aşa de generoase să se prindă şi altoiască pe trunchiul străvechii viţe româneşti cu atâta putere şi dragoste, încât veacurile viitoare să nu mai ştie deosebi, dacă un Hohenzollern a făcut mărirea României, sau dacă România a înălţat steaua unui Hohenzollern de la Dunărea cea mică, aşa de sus, că a schimbat-o într-un soare nou al gintei latine de la Dunărea cea mare!
Aşa a fost întocmită creşterea Principelui Ferdinand şi dusă până la capăt, fără abatere, nici şovăire, nici îngăduieli: programmasig, cum se zice prin partea locului, sau, după planul unui om care ştie de la început, şi de unde pleacă şi unde vrea să ajungă, cum înţeleg eu educaţiunea, fie privată, fie public şi cum aş dori să o văd în ţara noastră. Iar bărbatul căruia i s-a încredinţat această sarcină, pe atât de negrăit de grea pe cât de negrăit d gingaşe, bărbatul care a avut ani îndelungi charme d'âme pe lângă cei trei principi de Hohenzollern – Wilhelm, Ferdinand şi Carol, şi care a făcut dintrânşii trei grădini de tineri, este maiorul I. De Schilgen, adjutant al A.S. Pr. Leopold, un soldat foarte instruit şi călit de vitejie în focul celor trei războaie mari din urmă ale Prusiei.
Principele Ferdinand şi-a petrecut copilăria la Düsseldorf, oraşul cel mai frumos de pe Rin, cuib de artişti renumiţi, focar de cultură elegantă. Acolo, departe de părinţi, precum zisei, şi-a terminat învăţăturile secundare clasice şi a trecut cu laudă examenul Abiturient, corespunzător cu bacalaureatul, aşa de greu în Germania. Apoi făcându-se ofiţer, de-a dreptul, în virtutea prerogativelor principilor de sânge în Prusia, s-a dus, totuşi la Cassel, unde a urmat cursurile militare în şcoala de războiu (Krigsschule) de acolo, ca să-şi merite patenta. În urmă, a intrat în serviciul activ , ca sublocotenent, în regimentul I de gardă imperială de la Potsdam, lângă Berlin, iar, dupe doi ani de practică ostăşească, la cazarmă şi pe câmp, a luat din nou drumul şcoalei, ascultând la Universităţile din Tübingen şi Leipzig cursuri de economia politică, ştiinţe financiare, istorie, dreptul ginţilor şi dreptul roman, ţinute de profesori celebri.
Principele Ferdinand, înarmat cu atâtea cunoştinţe, pregătit în aceste aşezăminte de cultură clasică şi reală, care sunt fala continentului vechi, înzestrat pe lângă aceasta cu puteri intelectuale şi morale din belşug, nu putea ieşi o fireşte o valoare negativă, un cap fără conştiinţă nici voinţă; un grăunte rotund şi arătos pe dinafară, dar sec înăuntru, pe care ce-a dintâi boare de vânt l-ar zbura peste câmpii. Cu toate acestea, ba tocmai de aceea, A.S. regală se fereşte de a străluci cu lumina de putregai fosforescent a acelui spirit ieftin, adunat de prin dicţionarele de anecdote. Minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă; spirit clar, înţelegând lucrurile dintr-o dată şi întrebuinţând limba numai atunci când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeţ în socoteala slăbiciunilor omeneşti, nici odată sarcastic, nici odată personal; compătimitor şi darnic: săracii din Potsdam şi Tübingen, cele două oraşe în care principele a trăit liber de tutela pedagogică, nu-l vor uita în binecuvântările lor. Afabil cu toată lumea, prieten de temei. L-am văzut din întâmplare, în mijlocul camarazilor săi de arme, dezmierdat ca un frate. Numai într-un singur punct Alteţa Sa Regală este neînduplecat, când e vorba să-şi facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu şi-ar lăsa-o pe ziua de mâine; d-apoi aceasta este virtutea tradiţională clasică, dacă mă pot exprima aşa, a tuturor Hohenzollernilor şi n-are nevoie de dovezi. În privinţa educaţiunii politice a A.S. Regale, poate că nici nu ar fi locul aici de zis ceva, poate că ar fi mai nimerit a sfătui pe cititori a citi istoria Prusiei, dintre anii 1858 şi 1862 şi vor scoate singuri încheierea. Ministeriul Carol Anton, cunoscut sub numele Era Nouă, a fost, pentru câţiva ani, ventilul de răsuflare al Prusiei, pentru câţiva ani, după năbuşitoarea cârmuire feudală a lui Manteuffel. De aceea, să nu se teamă nimeni. Principele Ferdinand, chiar de ar fi vrut-o, nu ar fi avut d la cine învăţa să se închine la stele de mult apuse în noaptea de veci a trecutului. Şi iarăşi, nimeni să nu-şi facă iluziuni zadarnice: A. Sa Regală nu va fi al nimănui în parte, ci al României numai, pe care o iubeşte cu toată căldura unui suflet mare, căci ea este patria gloriosului Său Unchi şi tronul ei va fi cea mai scumpă moştenire a Sa.
Principele Ferdinand a sosit astăzi la noi, cu gândul nestrămutat de a-şi jertfi viaţa întru fericirea ţării noastre. De acum înainte este Principele nostru prea iubit. Fie bine venit. Fie ca acest vlăstar al unei tulpine aşa de generoase să se prindă şi altoiască pe trunchiul străvechii viţe româneşti cu atâta putere şi dragoste, încât veacurile viitoare să nu mai ştie deosebi, dacă un Hohenzollern a făcut mărirea României, sau dacă România a înălţat steaua unui Hohenzollern de la Dunărea cea mică, aşa de sus, că a schimbat-o într-un soare nou al gintei latine de la Dunărea cea mare!
Moştenirea tronului României – cu un portret al A.S.R. Principelui Ferdinand al României, moştenitor presumptif al Coroanei, Tipografi – Editori F. Gobl Fiii.
Interbelic - familia regala: Maria, Ferdinand
Regele Ferdinand I
Regina Maria
Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, ca suverani ai României Mari (Alba - Iulia, 1922)
Regina Maria şi principesa Ileana aterizează la Constanţa, după un zbor cu hidroavionul (1929)
Regina Maria cumpărând flori (1934)
Regina Maria şi Mareşalul PilsudskyArticol: Pagini din istoria Chişinăului
Pagini din istoria Chişinăului
În anul 1924, apărea sub semnătura lui Ştefan Ciobanu, o foarte interesantă lucrare dedicată
În anul 1924, apărea sub semnătura lui Ştefan Ciobanu, o foarte interesantă lucrare dedicată
capitalei Basarabiei, intitulată simplu Chişinăul.
Originea denumirii
Chişinăul este unul din puţinele oraşe, al cărui nume n-a suferit nici un fel deschimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi. În cele mai multe acte numele lui figurează astfel: Chişinău, în unele Chişnău, formă populară întrebuinţată şi acuma, foarte rar – Cheşeneu, iar în documentele slavoneşti – Cheşenev, Chişenev, Chişinev.
Etimologia cuvântului Chişinău a dat naştere la mai multe teorii. Unii, cari caută să dovedească caracterul slav al Basarabiei, au emis părerea că denumirea Chişinăului provine de la cuvântul
Originea denumirii
Chişinăul este unul din puţinele oraşe, al cărui nume n-a suferit nici un fel deschimbare în cursul unui rând de veacuri. Şi în vremea lui Alexandru cel Bun, numele Chişinăului se pronunţa ca şi astăzi. În cele mai multe acte numele lui figurează astfel: Chişinău, în unele Chişnău, formă populară întrebuinţată şi acuma, foarte rar – Cheşeneu, iar în documentele slavoneşti – Cheşenev, Chişenev, Chişinev.
Etimologia cuvântului Chişinău a dat naştere la mai multe teorii. Unii, cari caută să dovedească caracterul slav al Basarabiei, au emis părerea că denumirea Chişinăului provine de la cuvântul
ucrainean Chişeni, ceea ce înseamnă „buzunar”. Ei explicau originea cuvântului prin faptul că Chişinăul în vechime era un centru comercial, unde se adunau negustorti ucraineni, armeni, evrei şi moldoveni, că acest bogat oraş era un fel de buzunar. Nu mai puţin ciudată era şi teoria, cum că cuvântul Chişinău derivă de la Câşla Nouă, adică târla nouă de oi. Susţinătorii acestei teorii pastorale, plecau dela legenda idilică, cum că în prima jumătate a veacului al XIX-lea în partea de sus a oraşului, unde stăzi se înalţă liceul real, era o târlă de oi, că mai înainte târla ar fi fostîn alt loc – Câşla veche (Câşla – cuvânt tătăresc); în jurul acestui adăpost al oilor strămoşii orăşenilor de astăzi s-au adunat cu încetul, punând bazele acestei aşezări omeneşti. Mai aproape de adevăr ar fi părerea că cuvântul Chişinău provine de la Keşene – ceiace înseamnă în limba tătărească capelă pe mormânt sau Keşen – schit, mănăstire. Această din urmă teorie s-ar sprijini pe un act dela 1420, din care ar reieşi, că în Chişinău, în vermurile acelea era o mănăstire, după presupunerile unora, în locul bisericii Mazarachi de astăzi. Cum vom vedea mai jos, acest act se referă la cu totul altă ocalitate şi se înterpretă greşit.
La aceste teorii care nu rezolvă problema originei denumirii Chişinăului, adăogăm şi părerea noastră. În regiunea codrului în Basarabia se găsesc câteva sate cu nume ungureşti, probabil locuite odată de o populaţie maghiară din primele aşezări săcuieşti ori colonişti „descălecători” mai târziu aduşi de către domnii Moldovei din Ardeal. Aşa este satul Ghidighişi dela Hidegeş ceia ce înseamnă „locul rece”, pe româneşte Recea. Ceva mia sus pe Bâc, se găseşte şi un sat cu numele Recea; Miclăuşeni (satul lui Nicolae), Orhei de la Orhely (cetate de pază), Miclăuţi, Teleşău, Văscăuţi, - toate acestea par denumiri ungureşti, precum şi izvorul de lângă Chişinău, Burcut de la Borcut – „fântână de vin”. Este sigur că şi numele de Chişinău, cu sufixul ău de provenienţă ungurească, este un cuvânt maghiar poate de la Kisjeno (Ieno cel Mic) de unde provine şi denumirea oraşului Chişinău din Ardeal, sau dela cuvintele Keszentevo, Keszen, Kiszinel.
La aceste teorii care nu rezolvă problema originei denumirii Chişinăului, adăogăm şi părerea noastră. În regiunea codrului în Basarabia se găsesc câteva sate cu nume ungureşti, probabil locuite odată de o populaţie maghiară din primele aşezări săcuieşti ori colonişti „descălecători” mai târziu aduşi de către domnii Moldovei din Ardeal. Aşa este satul Ghidighişi dela Hidegeş ceia ce înseamnă „locul rece”, pe româneşte Recea. Ceva mia sus pe Bâc, se găseşte şi un sat cu numele Recea; Miclăuşeni (satul lui Nicolae), Orhei de la Orhely (cetate de pază), Miclăuţi, Teleşău, Văscăuţi, - toate acestea par denumiri ungureşti, precum şi izvorul de lângă Chişinău, Burcut de la Borcut – „fântână de vin”. Este sigur că şi numele de Chişinău, cu sufixul ău de provenienţă ungurească, este un cuvânt maghiar poate de la Kisjeno (Ieno cel Mic) de unde provine şi denumirea oraşului Chişinău din Ardeal, sau dela cuvintele Keszentevo, Keszen, Kiszinel.
Această ipoteză ar putea găsi sprijin şi în împrejurările istorice din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, în colonizările maghiare din Moldova, cum este regiunea Bacăului.(...)
De la sat, la târg...
O mică cofuziune a ieşit şi cu data dela care istoricii Chişinăului încep istoria oraşului. S-a stabilit ca un fapt netăgăduit, că numele oraşului Chişinău se pomeneşte pentru prima dată într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun din 25 aprilie 1420. domnitorul Moldovei dă prin acest hrisov boierului său Venea „pentru slujba dreaptă şi credincioasă” câteva sate „în ţara moldovenească” între care se pomenesc Miclăuşeşeti, Lozova, Dvorniceni, Sadova şi altele „şi hotarul acestor sate care sunt pe Bâcoveţ: mănăstirea lui Chişnovarzar pe deasupra prisăcii lui Acibco, pe deasupra Horodiştii, pe deasupra Lozovei”.(...)
Chişinăul apare cu numele său propriu în alt hrisov din anul 1436 dat de către Ilie şi Ştefan Vodă logofătului Vancea, în care precizându-se hotarele unei localităţi, se spune următoarele: „şi lângâ Bâc de cealaltă parte pe valea care se găseşte în faţa Cheşeneului lui Acbaş”.
Din acest act se vede că Chişiăul exista în prima jumătate a vescului al XV-lea, şi nu este exclus, că istoria acestui oraş se începe cu mult mai înainte de această dată, poate că chiar la începutul aşezării moldovenilor în regiunea Nistrului. Însă Chişinăul nu se deosebea la început cu nimic de satele din jurul lui. O serie de acte din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, ne arată că Chişinăul era un simplu sat, că el nu juca nici un rol în viaţa politică şi economică a Moldovei răsăritene. În cele mai vechi hărţi ale Moldovei, cum este de exemplu harta lui Reicherstorf dele 1541, sau lui Iacobo Castaldo din 1584, Chişinăul nu figurează, pe când în aceste hărţi se regăsesc oraşele basarabene, cum este Orheiul, Tighina, Lăpuşna, Soroca etc. Aceasta înseamnă că Chişinăul n-avea absolut nici o importanţă în vremurile acelea şi că el, cum se vede din acte, ţinea de pârcălăbia din Lăpuşna.(...)
În a doua jumătate a veacului al XV-lea, satul aparţinea boierului Vlaicu, poate unchiul lui Ştefan cel Mare, cunoscutul pârcălab de Cetatea Albă, Hotin şi Orhei. Printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din anul 1466 se întăreşte cumpărătura unei selişte de către „cinstitul boiar... dumnialui Vlaicul... la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce ş-au cumpărat dela Toader, ficiorul lui Fedor, şi dela fratele lui dela Fedorel drept 120 zloţi tătăreşti”. Strănepoata lui Vlaicu, Vasutca, vinde Chişinăul fostului „ureadnec” de la Iaşi, Drăguş, cum se vede din hrisovul dat de către Petre Şchiopul la 25 aprilie 1576. Soţia lui Drăguş, Salomia, vinde satul Chişinău la 29 noiembrie 1617, proprietar devenind marele vistiernic Constantin. Ceva mai târziu Chişinăul, nu se ştie prin ce împrejurări, devine proprietatea mănăstirilor închinate Sf. Vineri şi Balica din Iaşi. Aceasta se vede din „cartea domnească” a lui Vasile Lupul din 6 august 1641.
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Chişinăul trece în stăpânirea mănăstirei Galata, cum se vede din actul dat de către domnitorul Alexandru Calimah mănăstirei la 28 septembrie 1795. (...)
Din unele acte dela începutul veacului al XVIII-lea, se vede că Chişinăul figurează deja ca târg. Aşa, Dimitrie Cantemir pomeneşte în „Descrierea Moldovei” de „Chişinăul la apa Bâcului, târguleţ de puţină importanţă”, iar într-un hrisov dat de Nicolae Mavrocordat la 14 iulie 1712, se vorbeşte despre „hotarul târgului Chişinăului”. Dar Chişinăul devine târg mai înainte; cel puţin într-un act a lui Duca Vodă dela 2 mai 1666, se pomeneşte de „târgoveţii Chişinăului”.
Dintr-o mulţime de acte cari s-au păstat din veacul al XVIII-lea se vede că Chişinăul era locuit de „creştini”, adică Moldoveni, cei mai mulţi răzeşi, şi că între tărgoveţii Chişinăului erau şi Evrei şi Armeni. În timpul campaniilor ruseşti, împotriva turcilor, Chişinăul împărţea soarta celorlate oraşe din Moldova, cum a fost şi în campania lui Münich. S-au păstrat memoriile secund-maiorului von Raan din campania rusească din anii 1787 – 1790. La 22 decemvrie 1788 el scrie: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar cînd l-au părăsit turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţioneză este de a vedea devastări noui la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, cari au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile nugustorilor cari formau un pătrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase – şapte biserici”.
La anul 1789 Chişinăul din nou fu incendiat şi arde în aşa măsură, încât o parte din populaţia
De la sat, la târg...
O mică cofuziune a ieşit şi cu data dela care istoricii Chişinăului încep istoria oraşului. S-a stabilit ca un fapt netăgăduit, că numele oraşului Chişinău se pomeneşte pentru prima dată într-un hrisov al lui Alexandru cel Bun din 25 aprilie 1420. domnitorul Moldovei dă prin acest hrisov boierului său Venea „pentru slujba dreaptă şi credincioasă” câteva sate „în ţara moldovenească” între care se pomenesc Miclăuşeşeti, Lozova, Dvorniceni, Sadova şi altele „şi hotarul acestor sate care sunt pe Bâcoveţ: mănăstirea lui Chişnovarzar pe deasupra prisăcii lui Acibco, pe deasupra Horodiştii, pe deasupra Lozovei”.(...)
Chişinăul apare cu numele său propriu în alt hrisov din anul 1436 dat de către Ilie şi Ştefan Vodă logofătului Vancea, în care precizându-se hotarele unei localităţi, se spune următoarele: „şi lângâ Bâc de cealaltă parte pe valea care se găseşte în faţa Cheşeneului lui Acbaş”.
Din acest act se vede că Chişiăul exista în prima jumătate a vescului al XV-lea, şi nu este exclus, că istoria acestui oraş se începe cu mult mai înainte de această dată, poate că chiar la începutul aşezării moldovenilor în regiunea Nistrului. Însă Chişinăul nu se deosebea la început cu nimic de satele din jurul lui. O serie de acte din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea, ne arată că Chişinăul era un simplu sat, că el nu juca nici un rol în viaţa politică şi economică a Moldovei răsăritene. În cele mai vechi hărţi ale Moldovei, cum este de exemplu harta lui Reicherstorf dele 1541, sau lui Iacobo Castaldo din 1584, Chişinăul nu figurează, pe când în aceste hărţi se regăsesc oraşele basarabene, cum este Orheiul, Tighina, Lăpuşna, Soroca etc. Aceasta înseamnă că Chişinăul n-avea absolut nici o importanţă în vremurile acelea şi că el, cum se vede din acte, ţinea de pârcălăbia din Lăpuşna.(...)
În a doua jumătate a veacului al XV-lea, satul aparţinea boierului Vlaicu, poate unchiul lui Ştefan cel Mare, cunoscutul pârcălab de Cetatea Albă, Hotin şi Orhei. Printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, din anul 1466 se întăreşte cumpărătura unei selişte de către „cinstitul boiar... dumnialui Vlaicul... la Chişinău, la fântâna Albişoara, ce ş-au cumpărat dela Toader, ficiorul lui Fedor, şi dela fratele lui dela Fedorel drept 120 zloţi tătăreşti”. Strănepoata lui Vlaicu, Vasutca, vinde Chişinăul fostului „ureadnec” de la Iaşi, Drăguş, cum se vede din hrisovul dat de către Petre Şchiopul la 25 aprilie 1576. Soţia lui Drăguş, Salomia, vinde satul Chişinău la 29 noiembrie 1617, proprietar devenind marele vistiernic Constantin. Ceva mai târziu Chişinăul, nu se ştie prin ce împrejurări, devine proprietatea mănăstirilor închinate Sf. Vineri şi Balica din Iaşi. Aceasta se vede din „cartea domnească” a lui Vasile Lupul din 6 august 1641.
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Chişinăul trece în stăpânirea mănăstirei Galata, cum se vede din actul dat de către domnitorul Alexandru Calimah mănăstirei la 28 septembrie 1795. (...)
Din unele acte dela începutul veacului al XVIII-lea, se vede că Chişinăul figurează deja ca târg. Aşa, Dimitrie Cantemir pomeneşte în „Descrierea Moldovei” de „Chişinăul la apa Bâcului, târguleţ de puţină importanţă”, iar într-un hrisov dat de Nicolae Mavrocordat la 14 iulie 1712, se vorbeşte despre „hotarul târgului Chişinăului”. Dar Chişinăul devine târg mai înainte; cel puţin într-un act a lui Duca Vodă dela 2 mai 1666, se pomeneşte de „târgoveţii Chişinăului”.
Dintr-o mulţime de acte cari s-au păstat din veacul al XVIII-lea se vede că Chişinăul era locuit de „creştini”, adică Moldoveni, cei mai mulţi răzeşi, şi că între tărgoveţii Chişinăului erau şi Evrei şi Armeni. În timpul campaniilor ruseşti, împotriva turcilor, Chişinăul împărţea soarta celorlate oraşe din Moldova, cum a fost şi în campania lui Münich. S-au păstrat memoriile secund-maiorului von Raan din campania rusească din anii 1787 – 1790. La 22 decemvrie 1788 el scrie: „Chişinăul înainte de devastarea lui a fost un oraş de mijloc; dar cînd l-au părăsit turcii în retragerea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte care te emoţioneză este de a vedea devastări noui la fiecare pas, de a vedea distrugeri, la care se dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale celor mai bune case, cari au fost aproximativ în număr de trei sute. Prăvăliile nugustorilor cari formau un pătrat de piatră de 300 de stânjeni împrejur, zac sub cenuşă tot aşa, cum şi vreo şase – şapte biserici”.
La anul 1789 Chişinăul din nou fu incendiat şi arde în aşa măsură, încât o parte din populaţia
oraşului se strămută pe moşia Buicanilor. Din aceste timpuri avem şi o mărturie a unui călător german, von Reuner, care vizitând Chişinăul în anul 1793, scrie că el este „un mic loc fără însemnătate”, cu locuitori Moldoveni, Greci şi Evrei.
Chişinăul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu câteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri.(...)
Capitala Basarabiei
Chişinăul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, devine un oraş destul de mare, cu hală de piatră pentru negustori, cu vreo trei sute de case bune, cu câteva biserici, cu mai multe prăvălii şi cu beciuri pentru mărfuri.(...)
Capitala Basarabiei
Cu ocupaţia rusească, istoria Chişinăului ia o nouă întorsătură. Autorităţile militare ruseşti, după cum afirmă secund-maiorul von Raan, intenţiuonează să-l fortifice, căci „acest oraş cu vremea poate să devie ca punct de operaţie împotriva Benderului, întrucât situaţia lui este foarte favorabilă pentru acest scop”. Şi într-adevăr, pe la anul 1808, în Chişinău se stabileşte general-maiorul Beluha-Cohanovschi şi câteva regimente ruseşti; aici se instalează un atelier mare pentru reparaţia vehiculelor armatei de Dunăre.
Noua provincie numită de ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noui vieţi politice şi culturale, a trebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregei provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Banulescu – Bodoni şi senatorul Crasno – Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, capitală a Basarabiei. Autoităţile ruseşti se instalează în Chişinău, taransportând de la Iaşi şi arhivele din timpul ocupaţiei. De ce consideraţiouni s-au călăuzit primele autorităţi ruseşti alegând Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al XIX-lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţchi, primul rector al seminarulu din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu – Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunei şi de aceea că pe de o parte el are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepoă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelate oraşe de aici. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”.(...)
Dar Chişinăul nu putea să ia o dezvoltare mare şi pe motivul că el era aşezat pe moşie mănăstirească, fapt ce a împiedicat dezvoltarea lui în trecut. El rămâne, cum s-a exprimat generalul P. Chiselev faţă de ţarul Alexandru I în anul 1816, „un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră”, aşezate, cum spune un alt vizitator al Chişinăului din vremurile acelea, pe povârnişurile dealului, cu străzi fără nume, care „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.
La anul 1818 liniştea oraşului fu turburată prin vizita împăratului Alexandru I.
Cronicarul acestui eveniment povesteşte că la balul dat de către nobilimea basarabeană în casa lui Toader Crupenschi, s-au adunat boieri din toate colţurile ţării. „Cucoanel sosite”, povesteşte A. Veltman, „s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia vice-regelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, Împăratul ar fi găsit toate cucoanele învăluite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu câteva momente înaintea sosirei Împăratului... căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”.
Noua provincie numită de ruşi Basarabia, intrată în cadrul unei noui vieţi politice şi culturale, a trebuit să-şi creeze un centru cu menirea de a da o nouă orientare culturală şi politică întregei provincii. Şi Chişinăul fu ales de către Mitropolitul Gavriil Banulescu – Bodoni şi senatorul Crasno – Milaşevici, însărcinat cu organizarea administrativă a provinciei, capitală a Basarabiei. Autoităţile ruseşti se instalează în Chişinău, taransportând de la Iaşi şi arhivele din timpul ocupaţiei. De ce consideraţiouni s-au călăuzit primele autorităţi ruseşti alegând Chişinăul ca centru al Basarabiei şi nu alt oraş, cum a fost, de exemplu, Tighina sau Căuşenii, care avea la începutul veacului al XIX-lea peste 700 de întreprinderi comerciale, nu e greu de înţeles, dacă luăm în seamă cele scrise în anul 1813 de către protoiereul Petre Cuniţchi, primul rector al seminarulu din Chişinău şi amicul lui Gavriil Bănulescu – Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunei şi de aceea că pe de o parte el are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepoă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelate oraşe de aici. În el, ca şi în oraşul Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde angrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportează cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti”.(...)
Dar Chişinăul nu putea să ia o dezvoltare mare şi pe motivul că el era aşezat pe moşie mănăstirească, fapt ce a împiedicat dezvoltarea lui în trecut. El rămâne, cum s-a exprimat generalul P. Chiselev faţă de ţarul Alexandru I în anul 1816, „un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră”, aşezate, cum spune un alt vizitator al Chişinăului din vremurile acelea, pe povârnişurile dealului, cu străzi fără nume, care „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.
La anul 1818 liniştea oraşului fu turburată prin vizita împăratului Alexandru I.
Cronicarul acestui eveniment povesteşte că la balul dat de către nobilimea basarabeană în casa lui Toader Crupenschi, s-au adunat boieri din toate colţurile ţării. „Cucoanel sosite”, povesteşte A. Veltman, „s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia vice-regelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, Împăratul ar fi găsit toate cucoanele învăluite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu câteva momente înaintea sosirei Împăratului... căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”.
Loc de refugiu
Pe lângă familiile boiereşti din Basarabia, a guvernatorului civil Costache Catacazi, a vice-guvernatorului Matei Crupenschi, a lui Teodor Crupenschi, a membrilor Consiliului superior, a lui Zamfirachi Rali, Cheşcu, Caţică, îşi găsesc adăpost, după mişcarea eteristă din 1821 -1823, o mulţime de familii româneşti şi greceşti venite de peste Prut. Scrie acelaşi Veltman: „Chişinăul era în acea vreme rezervorul de prinţi goniţi din Constantinopol şi din cele două principate. În fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici stă în trecerea sa spre Italia şi domitorul Moldovei, Mihail Şuţo; aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Rala Şuţo; aici era familia Mavrocordat, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţii antice feminine pe pământ. La fiecare pas, se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti... Moldovenii în general, doreau succes turcilor şi se bucurau din tot sufletul, când li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei, îi vedeau pe viitorii domnitori ai săi”.
Tot la Chişinău, se refugiază principele Caragea, vistiernicul Varlam, postelnicul Ion Schina, doi Moruzi, Gheorghe Roznovanu, Bogdan, familiile Balş, Negruţi, Herescu etc. Se înţelege de la sine, că aceste familii intră în contact cu familiile modoveneşti din Basarabia, adeseori petrec împreună. Funcţionarii şi militarii ruşi, primiţi şi ei în mijlocul acestei societăţi, se simt izolaţi. „În oraş”, scrie Vighel, „plin de proprietari, funcţionari şi emigranţi din Moldova şi Grecia, toţi trăiau dezbinaţi; nicăieri nu se găsea un punct de legătură... Guvernatorul civil al Basarabiei, Catacazi, primea o leafă mare în aur, şi cu toate că cum se zice, nu sărbătorea zilele solemne împărăteşti, o cheltuia toată şi mai făcea şi datorii”.(...)
După ce s-au liniştiti lucrurile în Ţările Româneşti şi refugiaţii s-au retras pe la căminurile lor, Chişinăul intră în viaţa lui normală, liniştitită de oraş de provincie. Această linişte se turbură puţin la anul 1829, când, cu ocazia războiului ruso – turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor.
„Cel mai mare din oraşele Europei”!
La anul 1828 guvernul rus desfiinţează autonomia provincială, acordată Basarabiei la anul 1816, şi Chişinăul întră în categoria oraşelor „regionale”, cu administraţie pur rusească. Elementele româneşti, chemate după regulamentul de la 1816 să ia parte la administrarea provinciei, cu încetul se înlătură. În capul primăriilor şi în consiliile comunale, precum şi în magistrate, înstituţii judiciare şi administrative orăşeneşti create după tipul celor germane, cu burgomiştri şi ratmani în frunte, nu mai găsim nume moldoveneşti decât foarte rar.
Cu venirea general – guvernatorului Feodorov în capul provinciei, în Chişinău începe o eră de edilitate fecundă, care cu încetul schimbă aspectul oraşului. La anul 1834 se aprobă noul plan al oraşului, potrivit cărui se niveleză pământul din dosul mitropoliei şi se schiţează proectul străzilor din partea nouă a Chişinăului. Se construieşte monumemtala catedrală a oraşului, ceva mai târziu clopotniţa ei, se aranjează grădina din jurul catedralei, se ridică bisericile catolică şi luterană şi mai multe edificii publice.(...)
În timpul războiului din Crimeea, Chişinăul fu invadat de oştirile ruseşti. „Cartierul general al principelui Gorciacov s-a aşezat aici, cum se vede, comod şi luxos. Şi în scurt timp au invadat oraşul, şi nu există casă în care n-ar fi câte un militar”, scrie un martor ocular al acestui eveniment din viaţa oraşului. „Străzile Chişinăului”, notează acelaşi autor, „sunt largi, curate, casele în cea mai mare parte din piatră, sunt de arhitectură contemporană”.
Cu toate aceste mărturii, Chişinăul până la anul 1870 şi ceva rămâne acelaşi „sat mare”, deşi avea aparenţa, cum ironizează Kohl, „unuia din cele mai mari oraşe ale Europei, fiindcă el are o lăţime nu mai puţin de cinci verste şi o circumferenţă aproape de două mile germane”.
„Cel mai mare din oraşele Europei”, până acum câteva decenii, nu prezenta nimic din condiţiunile oraşelor apusene, ca şi cultură sau condiţiuni de viaţă. Chişinăul nu avea nici o stradă pavată până la anul 1862; în timpurile ploioase ale anului, străzile oraşului, brăzdate de şanţuri primitive pentru scurgerea apei, erau pline de noroi şi deveneau impracticabile; oraşul se aproviziona cu apă de către sacagii dela cişmelele de sub dealul bisericii Mazarachi şi din vreo două sute de fântâni comunale şi particulare, din care douăsperezece erau aşezate în grădina din jurul caterdalei; câte un felinar ici – colea, cu opaiţe pentru seu, arată drumul trecătorilor întârziaţi; introducerea petrolului pentru iluminarea oraşului, care s-a întâmplat cu totul târziu, a fost o mare inovaţie pentru locuitorii Chişinăului. (...) Şcoala care în general era slabă la începutul ei şi în care mai licărea lumina palidă a culturii naţionale până pe la anul 1870, nu era în stare să schimbe formele vieţii Chişinăului; presa, acest factor puternic al deznaţionalizării, lipsea până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu toate că primul ziar oficial apare în anul 1860; legăturile cu Rusia se făceau prin dilijansele poştale, care în lipsa complectă de şosele, nu circulau regulat.
Abia la anul 1860 fu legat cu Rusia prin firul telegrafic, iar la anul 1870 se încep lucrările pentru construirea căii ferate Chişinău – Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului din anii 1877 – 1878, când Chişinăul fu vizitat de către Împăratul Alexandru al II-lea şi când din nou devine punct de concentrare al armatelor ruseşti.(...)
La anul 1873, „regiunea Basarabia” fu transformată în gubernie, şi Chişinăul devine „oraş gubernial”. Odată cu aceasta se schimbă şi aspectul general al oraşului. Străzile se pavează treptat, începând de la centru spre periferie, unde şi astăzi se găsesc o mulţime de străzi nepavate; se înfiinţează vestita „concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist spiritual scria că, „a călători în ea este o mare plăcere”, căci „urcându-te în ea iarna, ajungi la destinaţie vara”; dispare şi „conca”, şi în anul 1912, cetăţenii Chişinăului puteau călători în elegantele tramvaie electrice de astăzi; felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele cu petrol, cari la rândul lor, pe la începutul veacului al XX-lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electică; se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare. Limba rusă devine limba de conversaţie a orăşenilor, chiar şi a celor de origine românească.
Dar în dosul acestui oraş modern, luxos, condtruit după tipul oraşelor ruseşti din stepa din noua Rusie, cu un aspect atât de rusesc la centru, la periferiile lui, în suburbiile lui, cari zăceau în întuneric şi noroi, în aceşti Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sf. Vineri, Melestiu, Frumoasa etc., se desfăşoară firul altei vieţi. Mici agricultori, viticultori, crescători de vite şi cărăuşi, Modoveni din suburbiile şi dela periferiile oraşului, a căror rol social se mărginea, ca şi a celor din satele din jurul Chişinăului, la rolul de ilot, care hrănea cu produsele muncii sale acest oraş străin, trăiau în formele vieţii străbune, în limba, datinile şi credinţele moldoveneşti.(...)
Ceva foarte greu de precizat este şi creşterea populaţiei oraşului Chişinău, în care se observă salturi nenaturale, neobişnuite în viaţa unui oraş care se dezvoltă în mod normal. După datele oficiale ruseşti, creşterea populaţiei Chişinăului se vede astfel: la anul 1812 populaţia se cifra la 7.000 suflete; 1818 – 18.595; 1835 – 34.079; 1844 – 52.196; 1851 – 58.849; 1861 – 93.359; 1894 – 128.218; 1912 – 121.200 locuitori.
Cum vedem, cifra din anul 1912 e ceva mai mică decât acea din anul 1894, ceiace se explică că guvernul rus n-a luat în considerare populaţia suburbiilor oraşului şi a mahalalelor mărginaşe.(...)
Dela unire încoace, nu s-a făcut un recensământ general al populaţiei Chişinăului, astfel că datele pe care le-am putut culege, sunt departe de adevăr. Serviciul Statisticei Regionale din Basarabia, socoate că numărul populaţiei în anul 1919 se cifrează la 133.000 de locuitori stabili (58.520 de bărbaţi şi 74.480 de femei) şi 66.500 de suflete de populaţie flotantă.
Pe lângă familiile boiereşti din Basarabia, a guvernatorului civil Costache Catacazi, a vice-guvernatorului Matei Crupenschi, a lui Teodor Crupenschi, a membrilor Consiliului superior, a lui Zamfirachi Rali, Cheşcu, Caţică, îşi găsesc adăpost, după mişcarea eteristă din 1821 -1823, o mulţime de familii româneşti şi greceşti venite de peste Prut. Scrie acelaşi Veltman: „Chişinăul era în acea vreme rezervorul de prinţi goniţi din Constantinopol şi din cele două principate. În fiecare casă care avea două trei camere, trăiau refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti. Aici stă în trecerea sa spre Italia şi domitorul Moldovei, Mihail Şuţo; aici s-a aşezat familia lui, în care strălucea ca frumuseţe Rala Şuţo; aici era familia Mavrocordat, în mijlocul căreia a înflorit Maria, cea din urmă reprezentantă a frumuseţii antice feminine pe pământ. La fiecare pas, se încingeau discuţii asupra chestiunilor greceşti... Moldovenii în general, doreau succes turcilor şi se bucurau din tot sufletul, când li se tăia capul fanarioţilor, fiindcă în fiecare din ei, îi vedeau pe viitorii domnitori ai săi”.
Tot la Chişinău, se refugiază principele Caragea, vistiernicul Varlam, postelnicul Ion Schina, doi Moruzi, Gheorghe Roznovanu, Bogdan, familiile Balş, Negruţi, Herescu etc. Se înţelege de la sine, că aceste familii intră în contact cu familiile modoveneşti din Basarabia, adeseori petrec împreună. Funcţionarii şi militarii ruşi, primiţi şi ei în mijlocul acestei societăţi, se simt izolaţi. „În oraş”, scrie Vighel, „plin de proprietari, funcţionari şi emigranţi din Moldova şi Grecia, toţi trăiau dezbinaţi; nicăieri nu se găsea un punct de legătură... Guvernatorul civil al Basarabiei, Catacazi, primea o leafă mare în aur, şi cu toate că cum se zice, nu sărbătorea zilele solemne împărăteşti, o cheltuia toată şi mai făcea şi datorii”.(...)
După ce s-au liniştiti lucrurile în Ţările Româneşti şi refugiaţii s-au retras pe la căminurile lor, Chişinăul intră în viaţa lui normală, liniştitită de oraş de provincie. Această linişte se turbură puţin la anul 1829, când, cu ocazia războiului ruso – turc, Chişinăul devine punctul principal pentru evacuarea dezertorilor şi a răniţilor şi bolnavilor.
„Cel mai mare din oraşele Europei”!
La anul 1828 guvernul rus desfiinţează autonomia provincială, acordată Basarabiei la anul 1816, şi Chişinăul întră în categoria oraşelor „regionale”, cu administraţie pur rusească. Elementele româneşti, chemate după regulamentul de la 1816 să ia parte la administrarea provinciei, cu încetul se înlătură. În capul primăriilor şi în consiliile comunale, precum şi în magistrate, înstituţii judiciare şi administrative orăşeneşti create după tipul celor germane, cu burgomiştri şi ratmani în frunte, nu mai găsim nume moldoveneşti decât foarte rar.
Cu venirea general – guvernatorului Feodorov în capul provinciei, în Chişinău începe o eră de edilitate fecundă, care cu încetul schimbă aspectul oraşului. La anul 1834 se aprobă noul plan al oraşului, potrivit cărui se niveleză pământul din dosul mitropoliei şi se schiţează proectul străzilor din partea nouă a Chişinăului. Se construieşte monumemtala catedrală a oraşului, ceva mai târziu clopotniţa ei, se aranjează grădina din jurul catedralei, se ridică bisericile catolică şi luterană şi mai multe edificii publice.(...)
În timpul războiului din Crimeea, Chişinăul fu invadat de oştirile ruseşti. „Cartierul general al principelui Gorciacov s-a aşezat aici, cum se vede, comod şi luxos. Şi în scurt timp au invadat oraşul, şi nu există casă în care n-ar fi câte un militar”, scrie un martor ocular al acestui eveniment din viaţa oraşului. „Străzile Chişinăului”, notează acelaşi autor, „sunt largi, curate, casele în cea mai mare parte din piatră, sunt de arhitectură contemporană”.
Cu toate aceste mărturii, Chişinăul până la anul 1870 şi ceva rămâne acelaşi „sat mare”, deşi avea aparenţa, cum ironizează Kohl, „unuia din cele mai mari oraşe ale Europei, fiindcă el are o lăţime nu mai puţin de cinci verste şi o circumferenţă aproape de două mile germane”.
„Cel mai mare din oraşele Europei”, până acum câteva decenii, nu prezenta nimic din condiţiunile oraşelor apusene, ca şi cultură sau condiţiuni de viaţă. Chişinăul nu avea nici o stradă pavată până la anul 1862; în timpurile ploioase ale anului, străzile oraşului, brăzdate de şanţuri primitive pentru scurgerea apei, erau pline de noroi şi deveneau impracticabile; oraşul se aproviziona cu apă de către sacagii dela cişmelele de sub dealul bisericii Mazarachi şi din vreo două sute de fântâni comunale şi particulare, din care douăsperezece erau aşezate în grădina din jurul caterdalei; câte un felinar ici – colea, cu opaiţe pentru seu, arată drumul trecătorilor întârziaţi; introducerea petrolului pentru iluminarea oraşului, care s-a întâmplat cu totul târziu, a fost o mare inovaţie pentru locuitorii Chişinăului. (...) Şcoala care în general era slabă la începutul ei şi în care mai licărea lumina palidă a culturii naţionale până pe la anul 1870, nu era în stare să schimbe formele vieţii Chişinăului; presa, acest factor puternic al deznaţionalizării, lipsea până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu toate că primul ziar oficial apare în anul 1860; legăturile cu Rusia se făceau prin dilijansele poştale, care în lipsa complectă de şosele, nu circulau regulat.
Abia la anul 1860 fu legat cu Rusia prin firul telegrafic, iar la anul 1870 se încep lucrările pentru construirea căii ferate Chişinău – Odesa, care se termină cu puţin înaintea războiului din anii 1877 – 1878, când Chişinăul fu vizitat de către Împăratul Alexandru al II-lea şi când din nou devine punct de concentrare al armatelor ruseşti.(...)
La anul 1873, „regiunea Basarabia” fu transformată în gubernie, şi Chişinăul devine „oraş gubernial”. Odată cu aceasta se schimbă şi aspectul general al oraşului. Străzile se pavează treptat, începând de la centru spre periferie, unde şi astăzi se găsesc o mulţime de străzi nepavate; se înfiinţează vestita „concă”, tramvaiul de cai, despre care un ziarist spiritual scria că, „a călători în ea este o mare plăcere”, căci „urcându-te în ea iarna, ajungi la destinaţie vara”; dispare şi „conca”, şi în anul 1912, cetăţenii Chişinăului puteau călători în elegantele tramvaie electrice de astăzi; felinarele cu lămpi de seu se schimbă în cele cu petrol, cari la rândul lor, pe la începutul veacului al XX-lea, cu încetul sunt înlocuite cu lumină electică; se construieşte apeductul şi se înmulţesc clădirile publice şi particulare. Limba rusă devine limba de conversaţie a orăşenilor, chiar şi a celor de origine românească.
Dar în dosul acestui oraş modern, luxos, condtruit după tipul oraşelor ruseşti din stepa din noua Rusie, cu un aspect atât de rusesc la centru, la periferiile lui, în suburbiile lui, cari zăceau în întuneric şi noroi, în aceşti Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sf. Vineri, Melestiu, Frumoasa etc., se desfăşoară firul altei vieţi. Mici agricultori, viticultori, crescători de vite şi cărăuşi, Modoveni din suburbiile şi dela periferiile oraşului, a căror rol social se mărginea, ca şi a celor din satele din jurul Chişinăului, la rolul de ilot, care hrănea cu produsele muncii sale acest oraş străin, trăiau în formele vieţii străbune, în limba, datinile şi credinţele moldoveneşti.(...)
Ceva foarte greu de precizat este şi creşterea populaţiei oraşului Chişinău, în care se observă salturi nenaturale, neobişnuite în viaţa unui oraş care se dezvoltă în mod normal. După datele oficiale ruseşti, creşterea populaţiei Chişinăului se vede astfel: la anul 1812 populaţia se cifra la 7.000 suflete; 1818 – 18.595; 1835 – 34.079; 1844 – 52.196; 1851 – 58.849; 1861 – 93.359; 1894 – 128.218; 1912 – 121.200 locuitori.
Cum vedem, cifra din anul 1912 e ceva mai mică decât acea din anul 1894, ceiace se explică că guvernul rus n-a luat în considerare populaţia suburbiilor oraşului şi a mahalalelor mărginaşe.(...)
Dela unire încoace, nu s-a făcut un recensământ general al populaţiei Chişinăului, astfel că datele pe care le-am putut culege, sunt departe de adevăr. Serviciul Statisticei Regionale din Basarabia, socoate că numărul populaţiei în anul 1919 se cifrează la 133.000 de locuitori stabili (58.520 de bărbaţi şi 74.480 de femei) şi 66.500 de suflete de populaţie flotantă.
Viaţa politică interbelică (II)
Regele Ferdinand deschide lucrările Parlamentului (1921)
A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Naţional Creştine (LANC)
Constantin Argetoianu. Un adevărat globe-trotter politic, de multe ori ministru în perioada interbelică. Prim-ministru în anul 1939.
Carol al II-lea depunând jurământul, după revenirea la tron (1930)
Delegaţii participante la Congresul Partidului Naţional Liberal (1930)
Gheorghe Brătianu. Reputat istoric, academician. A creat o dizidenţă în cadrul PNL, cunoscută sub numele de PNL-Gh. Brătianu.
Mihail Manoilescu. Ministru de Finanţe.
Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (1927)
Întrunire electorală a Partidului Poporului (1928)
Nicolae Iorga în mijlocul unui grup de parlamentari (1931)
Regina Maria şi Iuliu Maniu, liderul PNŢ, la mitingul aviatic de la Băneasa (septembrie 1930)
Ion Mihalache. Lider al Partidului Ţărănesc (din 1926 - PNŢ), parlamentar, de mai multe ori ministru.
O întrunire a prefecţilor din România (1935)
Stelian Popescu. Ziarist şi om politic. Director al ziarului "Universul"24 octombrie 2008
(mini)Articol: „Clubul Nicolae Iorga”
„Clubul Nicolae Iorga”
În anul 1909, românii din Transilvania care au emigrat în Statele Unite pe la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, au înfiinţat în oraşul Indiana Harbor, situat pe malul de sud-vest al lacului Michigan, în apropiere de Chicago, o asociaţie culturală numită „Clubul Nicolae Iorga”. În anul 1921, clubul a pus bazele primei şcoli în limba română din SUA. În 1929, când d se sărbătoreau 20 de ani de existenţă, a fost invitat să participe la festivităţi chiar Nicolae Iorga. Marele istoric a răspuns pozitiv invitaţiei şi, în februarie 1930, ajungea în micul oraş. Aici a fost primit cu entuziasm nu numai de către români ci şi de către autorităţile şi intelectualii din Indiana Harbor şi din Chicago, unde de altfel, savantul avea să susţină o serie de conferinţe publice.
În anul 1909, românii din Transilvania care au emigrat în Statele Unite pe la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, au înfiinţat în oraşul Indiana Harbor, situat pe malul de sud-vest al lacului Michigan, în apropiere de Chicago, o asociaţie culturală numită „Clubul Nicolae Iorga”. În anul 1921, clubul a pus bazele primei şcoli în limba română din SUA. În 1929, când d se sărbătoreau 20 de ani de existenţă, a fost invitat să participe la festivităţi chiar Nicolae Iorga. Marele istoric a răspuns pozitiv invitaţiei şi, în februarie 1930, ajungea în micul oraş. Aici a fost primit cu entuziasm nu numai de către români ci şi de către autorităţile şi intelectualii din Indiana Harbor şi din Chicago, unde de altfel, savantul avea să susţină o serie de conferinţe publice.
Viaţa politică interbelică (I)
Octavian Goga, prim-ministru (1937 - 1938)
Regele Carol al II-lea şi Nicolae Iorga
Istrate Micescu (st.), "părintele" Constituţiei din 1938 (alături de ministrul de Externe britanic, Anthony Eden)
Patriarhul Miron Cristea anunţând votarea Constituţiei din 1938
Patriarhul Miron Cristea, prim-ministru (1938)
Guvernul condus de Armand Călinescu, după depunerea jurământului (1939)
Grigore Gafencu, ministrul român de Externe, alături de Ribbentrop (1939)
Armand Călinescu la Conferinţa Înţelegerii Balcanice (1939)
Regele Carol al II-lea, alături de Ion Gigurtu, prim-ministru (1940)(mini)Articol: Ruşii în Bucovina
„Isprăvile” ruşilor în Bucovina
În 1914, ruşii intră în Bucovina, iar comportamentul lor a fost cu adevărat inuman, după cum reiese din relatările locuitorilor. În Rădăuţi, imediat după ce au intrat în oraş, ruşii s-au dedat la o buzunărire în bloc a tuturor cetăţenilor, care au fost prădaţi de tot ce aveau de preţ asupra lor: ceasuri, inele sau bani. După aceea au dat năvala în case, unde, locuitorii erau somaţi să pună pungile cu bani pe masă şi să deschidă dulapurile, pentru a uşura treaba invadatorilor. Soţia avocatului Hotincean a fost lovită şi ameninţată cu baioneta, până când a „predat” 4.000 de coroane.
La Storojineţ au dat foc caselor unor ţărani precum şi atelierului de împletit şi au jefuit vitele şi nutreţul. Ajutorul de primar, Paraico, a fost spânzurat, pentru că protestase împotriva abuzurilor, la fel şi cetăţeanul Zellermayer, care a fost înjunghiat cu baionetele de opt soldaţi.
La Cernăuţi, Mitropolitul a fost nevoit să dea ca amanet cârja şi odăjdiile, în timp ce locuinţa i-a fost transformată în spital de boli venerice. Asupra reşedinţei Mitropolitane s-a tras cu tunul; magazinele şi prăvăliile de pe strada principală au fost devastate şi lucrurile încărcate în căruţe şi transportate peste graniţă.
(mini)Articol: Primul concurs de frumuseţe
Primul concurs de frumuseţe
Pe data de 1 iulie 1912, Societatea Minerva a organizat primul concurs de frumuseţe din Bucureşti. Cele două sute de concurente înscrise, trebuiau să respecte câteva reguli: să nu folosească mijloace de înfrumuseţare artificiale şi să fie îmbrăcate cât mai simplu. Din juriu făceau parte, printre alţii, pictorii Nicolae Vermont, Costin Petrescu, C. Artachino, doctorul Hugo Zailer, directorul institutului Minerva. Cîştigătoare a fost desemnată domnişoara Viorica Predescu, pe locurile următoare clasându-se Mimi Marchard, Valeria Sabin, Silica Georgescu, Maria Bădulescu.
Pe data de 1 iulie 1912, Societatea Minerva a organizat primul concurs de frumuseţe din Bucureşti. Cele două sute de concurente înscrise, trebuiau să respecte câteva reguli: să nu folosească mijloace de înfrumuseţare artificiale şi să fie îmbrăcate cât mai simplu. Din juriu făceau parte, printre alţii, pictorii Nicolae Vermont, Costin Petrescu, C. Artachino, doctorul Hugo Zailer, directorul institutului Minerva. Cîştigătoare a fost desemnată domnişoara Viorica Predescu, pe locurile următoare clasându-se Mimi Marchard, Valeria Sabin, Silica Georgescu, Maria Bădulescu.
(mini)Articol: Petre Liciu
Un actor curajos
În aprilie 1909, marele actor Petre Liciu se afla în turneu cu trupa sa la Galaţi. Într-una din zile, în timp ce se afla la birtul lui Maier, „specialistul în fripturi” al oraşului, aşteptând comanda, Liciu aude zarvă mare şi ţipete: „Foc! Arde la Silberstein!”. Cel mai tare ţipa însă o femeie, al cărei copil rămăsese în casa mistuită de flăcări. Văzând că pompierii nu se arată, Liciu se ridică de la masă, se îndreaptă spre locul cu pricina, intră calm în flăcări şi peste puţin timp revine cu copilul în braţe. Fericita mamă, după ce i-a acoperit mâinile cu sărutări, l-a întrebat cum poate să-i mulţumească. „Spune că ţi-a salvat copilul actorul Petrache Liciu”, a fost singura dorinţă a salvatorului. După care s-a aşezat tacticos la masă ordonând chelnerului: „Fă-mi altă friptură, că asta s-a răcit”.
(mini)Articol:Sarah Bernhardt în România
Sarah Bernhardt în România
Marea actriţă franceză, supranumită „Divina Sarah”, a efectuat nu mai puţin de patru turnee în ţara noastră. Primul a avut loc în anul 1888, când, între 8 şi 17 noiembrie, ea a jucat în: Dama cu camelii, Francillon, Fedra, Tosca, Theodora, Adrienne Lecouvreur. Pe scenă i-a dat concursul actorul Jean Damala, cel care i-a fost şi soţ o scurtă perioadă.
„Divina” a revenit în România în martie 1893, când a jucat din nou în Dama cu camelii, Francillon, Tosca dar şi într-o piesă nouă – La Maître des Forges. Ca şi prima dată, bucureştenii au primit-o cu mare entuziasm.
În anul 1904, este organizat un nou turneu. Actriţa, ajunsă acum la vârsta de 60 de ani, joacă în Dama cu camelii, La Sorciere dar şi rolul principal masculin în piesa L'Aigion (desigur în travesti). De această dată spectatorii din Capitală, deşi o apreciază încă, sunt mai temperaţi în manifestări entuziaste.Ultimul turneu are loc în anul 1908. Dacă în Bucureşti a fost primită cu destulă răceală (a interpretat aceleaşi roluri ca şi patru ani mai devreme, la care s-au adăugat cele din Le Passé şi Les Buffons), la Iaşi a fost înconjurată de admiraţie şi entuziasm, sala Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” fiind arhiplină la fiecare spectacol.
Marea actriţă franceză, supranumită „Divina Sarah”, a efectuat nu mai puţin de patru turnee în ţara noastră. Primul a avut loc în anul 1888, când, între 8 şi 17 noiembrie, ea a jucat în: Dama cu camelii, Francillon, Fedra, Tosca, Theodora, Adrienne Lecouvreur. Pe scenă i-a dat concursul actorul Jean Damala, cel care i-a fost şi soţ o scurtă perioadă.
„Divina” a revenit în România în martie 1893, când a jucat din nou în Dama cu camelii, Francillon, Tosca dar şi într-o piesă nouă – La Maître des Forges. Ca şi prima dată, bucureştenii au primit-o cu mare entuziasm.
În anul 1904, este organizat un nou turneu. Actriţa, ajunsă acum la vârsta de 60 de ani, joacă în Dama cu camelii, La Sorciere dar şi rolul principal masculin în piesa L'Aigion (desigur în travesti). De această dată spectatorii din Capitală, deşi o apreciază încă, sunt mai temperaţi în manifestări entuziaste.Ultimul turneu are loc în anul 1908. Dacă în Bucureşti a fost primită cu destulă răceală (a interpretat aceleaşi roluri ca şi patru ani mai devreme, la care s-au adăugat cele din Le Passé şi Les Buffons), la Iaşi a fost înconjurată de admiraţie şi entuziasm, sala Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” fiind arhiplină la fiecare spectacol.
România în primul război mondial
Tratatul cu Antanta (17 august 1916)
Bucureştenii în aşteptarea invaziei germane
Trupele germane intră în Bucureşti (decembrie 1916)
Regele Ferdinand I
Generalul Prezan
Generalul Averescu
Atacul Cireşoaiei (1917)
Puşcă mitralieră pe poziţie, Valea Aluniş (1917)
Post de observaţie
Tun de 53 mm pe frontul de la Mărăşeşti
Alexandru Marghiloman, prim-ministru (1918)
Semnarea tratatului cu Puterile Centrale (1918) Articol: România în primul război mondial
România în primul război mondial: (foarte) scurtă cronologie
3 august 1914 - Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia hotărăşte că România va fi neutră în conflictul care tocmai izbucnise;
16 octombrie 1914 – încetează din viaţă regele Carol I. În va urma la tron Ferdinand I (1914 – 1927);
1914 – 1916 – Puterile Centrale şi Antanta încearcă să atragă România în rîzboi. În ţară există două curente: antantofil (din care făceau parte Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu etc.) şi germanofil (P.P. Carp, Constantin Stere etc.)
17 august 1916 – semnarea de către preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu a două tratate, unul politic şi unul militar, cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia. Prin cel politic i se promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania, Banatul şi Bucovina. Cel militar stipula ca armata română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susţinută în operaţiunile din Ardeal de o ofensivă a Antantei.
27 august 1916 - România declară război Austro-Ungariei, iar armata română a trecut Carpaţii. Armata I era condusă de generalul Culcer, Armata a II-a îl avea în frunte pe generalul Averescu iar Armata a IV-a pe generalul Prezan. Armata a III-a împreună cu forţele ruseşti susţineau frontul defensiv dinspre Bulgaria (în principal cel din Dobrogea).
august 1916 – septembrie 1916 – armata română eliberează Braşovul, Sibiul, Petroşaniul, Făgăraşul.
6 – 8 septembrie 1916 – armata română suferă o gravă înfrângere la Turtucaia, în Dobrogea
Octombrie – noiembrie 1916 – contraofensiva Puterilor Centrale. În ciuda rezistenţei eroice a armatei române (la Predeal, Valea Jiului, Valea Oltului, Neajlov – Argeş etc.), înaintarea germană nu a putut fi oprită.
6 decembrie 1916 – germanii ocupă Bucureştiul. Armata, casa regală, guvernul, o parte a populaţiei se retrag în Moldova.
Primăvara 1917 – armata română reuşeşte să se refacă în urma ajutorului primit de la aliaţi. De un mare ajutor a fost misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot.
Iulie – august 1917 – înaintarea armatei germane este stopată de români, în urma bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Sfârşitul anului 1917 – ieşirea Rusiei din Război în urma declanşării Revoluţiei Bolşevice. Înconjurată din toate părţile, România este nevoită să accepte pacea cu Puterile Centrale.
7 mai 1918 – guvernul Marghiloman semnează tratatul de la Bucureşti, care impunea condiţii foarte grele României. Acesta nu a fost niciodată ratificat, regele Ferdinand refuzând să-l semneze.
Noiembrie 1918 – situaţia pe celelalte fronturi fiind favorabilă Antantei, România reintră în război.
11 noiembrie 1918 – Germania capitulează.
3 august 1914 - Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia hotărăşte că România va fi neutră în conflictul care tocmai izbucnise;
16 octombrie 1914 – încetează din viaţă regele Carol I. În va urma la tron Ferdinand I (1914 – 1927);
1914 – 1916 – Puterile Centrale şi Antanta încearcă să atragă România în rîzboi. În ţară există două curente: antantofil (din care făceau parte Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu etc.) şi germanofil (P.P. Carp, Constantin Stere etc.)
17 august 1916 – semnarea de către preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu a două tratate, unul politic şi unul militar, cu Anglia, Franţa, Rusia şi Italia. Prin cel politic i se promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania, Banatul şi Bucovina. Cel militar stipula ca armata română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susţinută în operaţiunile din Ardeal de o ofensivă a Antantei.
27 august 1916 - România declară război Austro-Ungariei, iar armata română a trecut Carpaţii. Armata I era condusă de generalul Culcer, Armata a II-a îl avea în frunte pe generalul Averescu iar Armata a IV-a pe generalul Prezan. Armata a III-a împreună cu forţele ruseşti susţineau frontul defensiv dinspre Bulgaria (în principal cel din Dobrogea).
august 1916 – septembrie 1916 – armata română eliberează Braşovul, Sibiul, Petroşaniul, Făgăraşul.
6 – 8 septembrie 1916 – armata română suferă o gravă înfrângere la Turtucaia, în Dobrogea
Octombrie – noiembrie 1916 – contraofensiva Puterilor Centrale. În ciuda rezistenţei eroice a armatei române (la Predeal, Valea Jiului, Valea Oltului, Neajlov – Argeş etc.), înaintarea germană nu a putut fi oprită.
6 decembrie 1916 – germanii ocupă Bucureştiul. Armata, casa regală, guvernul, o parte a populaţiei se retrag în Moldova.
Primăvara 1917 – armata română reuşeşte să se refacă în urma ajutorului primit de la aliaţi. De un mare ajutor a fost misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot.
Iulie – august 1917 – înaintarea armatei germane este stopată de români, în urma bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Sfârşitul anului 1917 – ieşirea Rusiei din Război în urma declanşării Revoluţiei Bolşevice. Înconjurată din toate părţile, România este nevoită să accepte pacea cu Puterile Centrale.
7 mai 1918 – guvernul Marghiloman semnează tratatul de la Bucureşti, care impunea condiţii foarte grele României. Acesta nu a fost niciodată ratificat, regele Ferdinand refuzând să-l semneze.
Noiembrie 1918 – situaţia pe celelalte fronturi fiind favorabilă Antantei, România reintră în război.
11 noiembrie 1918 – Germania capitulează.
Al doilea războianic balcanic 1913
Al doilea război balcanic (iulie – august 1913), a avut loc între Bulgaria, pe de o parte, şi Grecia, Serbia, Muntenegru, Turcia şi România, pe de altă parte. S-a terminat prin înfrângerea Bulgariei şi încheierea Tratatului de Pace de la Bucureşti (10 august 1913). În urma acestuia, România intra în posesia Sudului Dobrogei (Cadrilaterul).
Regele Carol I, prinţul Carol şi principele Ferdinand, pe linia frontului, în timpul campaniei din Bulgaria (al doilea război balcanic - 1913)
Semnarea păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic (1913)
Regele Carol I, prinţul Carol şi principele Ferdinand, pe linia frontului, în timpul campaniei din Bulgaria (al doilea război balcanic - 1913)
Semnarea păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic (1913)Familia regală începutul secolului XX
Prinţul Carol
Regele Ferdinand, la puţin timp după încoronare (1914)
Familia princiară a României (de la stânga: prinţesa Elisabeta, principesa Maria, principele Ferdinand, prinţesa Marioara, prinţul Carol)
Constanţa, 14 iulie 1914: Principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, regele Carol I (de la stânga)
Regele Carol I deschide lucrările Parlamentului României (1913)
Regele Carol IOraşe româneşti începutul secolului XX
Universitatea Bucureşti
Turnu Severin
Teatrul Naţional Bucureşti
Târgovişte
Râmnicu Sărat
Piteşti
Teatrul Naţional Iaşi
Galaţi
Focşani
Buzău
Bucureşti - Colţea 23 octombrie 2008
Oameni politici începutul secolului XX: Emil Costinescu, Eugeniu Stănescu, Emanoil Porumbaru, George Grigore Cantacuzino
George Grigore Cantacuzino. 1832 - 1913. Om politic conservator. Primar al Bucureştiului (1869). Senator, deputat, ministru. Prim - ministru al României (1899 - 1900, 1904 - 1907). Era foarte bogat, motiv pentru care a fost supranumit "Nababul".
Eugeniu Stănescu. Om politic libera. Senator, deputat, ministru.
Emanoil Porumbaru. 1845 - 1921. Om politic liberal. Senator, deputat, ministru de Externe.
Emil Costinescu . 1844 - 1921. Unul din fondatorii Băncii Naţionale a României. Senator, deputat, ministru de Finanţe.Oameni politici începutul secolului XX: Spiru Haret, Nicolae Filipescu, Mihail Pherekyde
Spiru Haret. 1851 – 1912. Matematician, sociolog, om politic. De mai multe ori ministru al Instrucţiunii, între 1897 – 1910, perioadă în care a reformat sistemul de învăţământ. Academician.
Nicolae Filipescu. 1862 – 1916. Membru marcant al Partidului Conservator. Senator, deputat, ministru în mai multe rânduri (între 1900 – 1913). Unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai intrării României în primul război mondial, alături de Antanta.
Mihail Pherekyde. 1842 – 1926. Membru fondator al PNL. De multe ori ministru, în perioada 1876 – 1919. Preşedinte atât al Senatului, cât şi al Adunării Deputaţilor.Oameni politiciul de la începutul secolului XX: Dimitrie A. Sturdza, Vasile G. Morţun, Dimitrie Gianni, Take Ionescu, Titu Maiorescu, Ştefan Şendrea
Dimitrie A. Sturdza. 1833 - 1914. Preşedinte PNL (1892 - 1908), prim-ministru al României în patru rânduri (ultima dată 1907 - 1908). Istoric, academician.
Vasile G. Morţun. 1860 - 1919. Primul deputat socialist din Parlamentul României (1888). În 1899 a trecut la PNL; de mai multe ori ministru.
Titu Maiorescu. 1840 - 1917. Critic, teoretician literar (mentor al Societăţii "Junimea"), academician. Om politic conservator, de mai multe ori ministru. Prim-ministru între 1912 - 1914.
Take Ionescu. 1858 - 1922. Lider al Partidului Conservator-Democrat. Prim-ministru al României (1921 - 1922). Unul din iniţiatorii "Micii Înţelegeri" (1921).
Ştefan Şendrea. 1842 - 1907. Preşedinte al Adunării Deputaţilor (1904).
Dimitrie Gianni. 1838 - 1902. Om politic liberal; senator, deputat, ministru. Preşedinte al Adunării Deputaţilor (1896 - 1899).
De ce?
Pentru că Internetul este extrem de "rezervat" în ceea ce priveşte oferta de imagini referitoare la istoria României. De aceea, pe acest blog vor fi postate imagini, dar şi articole care vizează evenimente şi personalităţi româneşti ale secolului al XX-lea.http://www.romaniasecolul20.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu